Boomerang: Naufragiați printre noi

scris de George Teo Șaptefrați
în Opinii
5 apr. 2014
5 apr. 2014, ora 15:00

pg2Boomerang

O emisiune muzicală la radioul național, la sfârşitul de săptămână a acestui început de primăvară timpurie, mi-a readus în minte pe cei pe care îi izolăm cu perseverență printre noi. Emisiunea “De la Ray Charles la Andreea Bocelli” a încântat pe toți cei care au avut inspiraţia să deschidă aparatele în acea seară. Vocea inconfundabilă a tenorului Andreea Bocelli, care a încheiat recitalul, a venit ca un medicament pentru sufletele noastre bolnave.

Ce aveau în comun cei doi, în afară de talentul extraordinar? Sunt persoane cu dizabilităţi, cărora viaţa le-a ridicat în faţă momente de cumpănă, ce le-a schimbat destinul. Majoritatea dintre noi, confruntaţi cu astfel de momente, nu ne mai regăsim și ne lăsăm copleşiţi, fără replică. Dar nu şi pe aceste persoane. În anul în care a orbit (1970), Andreea Bocelli avea 12 ani şi a câştigat prima competiție muzicală cu melodia “O Sole Mio”, iar de atunci uimește și încântă cu vocea sa pe toți cei care se bucură de viața fără opreliști, neștiind să prețuiască ceea ce au.

Exemple de persoane cu dizabilități care nu numai că au reușit în viață, dar au lăsat și lasă ceva în urma lor sunt foarte multe, atât în trecut, cât și în prezent. De la Beethoven, Frida Kahlo (pictoriță, 1907-1954), Papa Ioan Paul al 2-lea, la John Forbes (laureat al Premiului Nobel în economie în 1994) și Maria Runyan, atletă americană, oarbă de la 9 ani, prima sportivă fără vedere acceptată în echipa SUA în anul 2000, la Sydney, care are la activ 5 medalii de aur și un record mondial. Soție și mamă a unei fetițe de 8 ani, a realizat ceea ce mulți văd numai în filme.

Și la numai câteva zile distanță de acea emisiune muzicală, aveam să văd cum îi tratează concetățenii pe astfel de oameni, în orașul nostru stațiune, cu oameni ce se vor cu frica lui Dumnezeu. Pe un trotuar, din fața unei farmacii, o persoană în căruț ruga pe cei din apropiere să-i cumpere medicamentele necesare, pentru că rampa de acces era inaccesibilă, și nu mică mi-a fost mirarea să văd cum cei din jur nu-i dădeau atenție! Preț de câteva minute nimeni nu l-a ajutat, au trecut pe lângă el ca pe lângă un obstacol, ferindu-se să nu se lovească de căruț… Ce fel de oameni suntem?! Întâmplător cunosc persoana și știu că este un foarte bun meseriaş, care atunci când ajungi cu o problemă la el, te servește amabil și cu lucrări de foarte bună calitate.

Am auzit frecvent, după 1990, așa zișii oameni sănătoși, folosind în mod clar și intenționat, cu accent peiorativ, termenul de “handicapat”, fără ca măcar o clipă să se gândească că pot fi oricând într-o astfel de situație nedorită de nimeni. Reacția colectivităților în prezența unor astfel de persoane scoate la suprafață și mai mult nivelul de incultură și lipsa reală de solidaritate. În colectivele (puține în ultima vreme) în care mai lucrează, aceste persoane sunt privite mai mult ca o curiozitate, foarte puțin apreciate și nivelul lor de pregătire, altruismul și inteligența lor nefructificate. Statul e și mai puțin interesat să pună în evidență astfel de oameni! Statul comunist nu dorea să recunoască că are în componența sa astfel de oameni și ascundea cu mare grijă orice statistici despre persoanele cu handicap. Au avut însă bunul simț să construiască spitale și sanatorii de profil unde aceste persoane aveau condiții bune de tratament și întreținere.

Au mai avut grijă ca toți cei apți de muncă să aibă un loc de muncă asigurat. După 1990, scăpaţi pe „maidanul democraţiei”, am reuşit cu mare drag să anatemizăm definitiv aceşti oameni. Forţaţi de organisme internaţionale să adaptăm o legislaţie la nivel european, în domeniul drepturilor copiilor şi adulţilor cu handicap, am creat o „caracatiţă” şi o mafie care prosperă pe seama unor oameni care nu vor altceva decât să fie măcar trataţi cu bunăvoinţă.

Până la respect e o cale însă foarte lungă şi societatea noastră nu e pregătită să îl acorde. Persoane a căror inteligenţă şi aptitudini ar fi resplătite „regeşte” în occident, ţintuite la nivelul unui pat, căruţ şi mijloace de deplasare limitate, sunt condamnate în România la izolare totală sau parţială, la lipsa locurilor de muncă şi la o indiferenţă colectivă, bazată pe nişte prejudecăţi medievale. Nu este de mirare că aceştia au ajuns „naufragiaţi” printre noi!

Nu ne este nici ruşine şi nici jenă că, periodic, pe toate televiziunile, să difuzăm episoade de umilinţă a acestor oameni, târâţi cu forţa în faţa unor comisii cinice (ai căror membrii nu au nici o legătură cu suferinţele oamenilor), care decretează în numele statului român că pot să suporte în continuare orice aberaţie medicală, care să limiteze şi mai multe puţinele drepturi pe care le mai au. Din când în când, mai ales în preajma sărbătorilor, politicienii noştri dragi, care şi aşa stau toată ziua pe toate posturile tv, fac pe „generoşii” în scopuri electorale, afişându-se prin diverse cămine şi spitale, în care în timpul anului nevoile şi speranţele oamenilor se sting clipă de clipă într-o nepăsare ce-i condamnă la dispariţie.

Și cu cât trece timpul, standardele socio-profesionale atinse în occident pentru oamenii cu dizabilități, pentru noi devin din ce în ce mai îndepărtate și mai greu de atins. Vorba unei persoane în urma vizionării unui film occidental în care persoane cu handicap plecau singure, neînsoțite la serviciu, după care își făceau cumpărăturile, ca pe seară să revină la domiciliu:

“Vise, taică, vise pentru o altă viaţă”.

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.