Astăzi2 octombrie 2020

Când semnele vorbesc

cultural

“O pasăre ciudată zboară prin grădini/ Asemenea nălucă n-au pomenit/ Nici chiar moșnegii cei bătrâni/ Căci are trupul ca înmuiat în sânge/ Și-n cântul ei, parcă ar da a plânge…” În societatea tradițională, care încă mai pulsează și astăzi prin trăirile noastre, toate noutățile ori ciudățeniile erau interpretate ca fiind semne prevestitoare. O astfel de pasăre, nemaiîntâlnită, nemaipomenită, cu un colorit ciudat și un cântec jalnic, nu putea fi decât un semn. Un semn rău prevestitor. “Doamne, oare ce năpraznă s-o mai abate asupra noastră?” Numai cu gândul la năprazne a trăit sărmanul român, căci așa i-a fost lui scris, s-o ducă “din rău în mai rău și din greu în mai greu”, așa după cum zicea mătușa Agripina, bocitoarea din filmul Baltagul, care, până în urmă cu 15 ani, trăia pe strada Petrenilor, “vă spun versul cu mult dor”. Păsările cerului, prevestind soarta omului!

Și, pe acest subiect, m-am prins în povestiri cu un grup de vizitatori ai muzeului, veniți tocmai de pe malul Dunării. Atmosfera era deosebit de prielnică, întrucât în atelierul meu, pe care-l botezasem “În zariștea mitului”, fantasticul românesc era la el acasă. Acolo aveam și 22 de scăunele cu trei picioare “mă dusei la șezătoare”, așa că tot să depeni fir de poveste. Și tocmai când povesteam de semnele rău prevestitoare ale cântecului de cucuvea, una dintre vizitatoare, o doamnă mai în vârstă, pe chipul căreia se putea citi noblețea unei distinse intelectuale, a început să plângă. “Vai, Doamne, ne-ați răscolit amintirile. Din cauza cântecului acestei păsări blestemate, am rămas a nimănui.” În atelier s-a făcut o liniște ca de mormânt. Nu se auzeau decât cuvintele, rostite printre suspine, ale acelei distinse doamne. “Eram fericită împreună cu părinții și frații mei, acolo, în gospodăria noastră de pe malul Dunării. Tatăl meu era medic, iar mama mea era profesoară. Mai aveam doi frați mai mari, elevi de gimnaziu.

Într-o toamnă, în timpul celui de-al doilea război mondial, o afurisită de cucuvea s-a aciuiat în preajma gospodăriei noastre. Noapte de noapte, își făcea de cap cu scheunatul ei enervant, că nu mai aveam odihnă. Tata, care era și vânător, scos din sărite, a luat arma din cui, s-a dus afară și a tras. O bubuitură ca de tunet a zguduit liniștea nopții, iar a doua zi dimineața, mama a găsit, undeva prin pometuri, trupul sfârtecat al păsării. Nu i s-a dat mare importanță acestei întâmplări, dar, în curând, a venit răzbunarea cea cumplită. Într-o zi mohorâtă, din aceeași toamnă, tata, care era și un pasionat pescar, s-a dus cu lotca, pe Dunăre, la pescuit, dar nu s-a mai întors niciodată. Peste iarnă, o iarnă câinioasă cum nu s-a mai pomenit, fratele cel mai mic s-a îmbolnăvit grav, făcând o afecțiune pulmonară, n-a mai putut respira, medicul care ar fi putut să-l salveze, adică tata, nu mai era printre noi, și încă unul dintre cei dragi ne-a părăsit. Apoi a venit vara, de n-ar mai fi venit, căci ne-a adus încă o mare jale. Cel de-al doilea frate s-a jucat cu un proiectil găsit printre ruine și l-am cules bucată cu bucată, de l-am pus în sicriu. Of și amar de viețile noastre!

De atâta zbucium mama a căzut răpusă de inimă rea, iar eu am ajuns să cresc la orfelinat.” La o asemenea povestire adevărată și atât de tristă, niciunul dintre cei prezenți nu a mai fost în stare să scoată vreun cuvânt, iar eu am plâns și plâng și acum când scriu aceste rânduri, pentru că ceea ce a povestit acea doamnă este peste măsura oricărei închipuiri. Mereu m-am întrebat și încă mă întreb, să fi fost o simplă coincidență? Uciderea acelei păsări să nu fi jucat niciun rol în derularea cumplitei drame? Oare cum ar fi putut acea familie fericită să scape de prevestirea cea rea? Mult timp am întrebat în stânga și-n dreapta, prin satele din munții Dornelor, dar n-am aflat răspuns. În cele din urmă, spre surprinderea mea, răspunsul l-am aflat de la o bătrână din Țara Vrancei, locul de baștină al soției mele.

“Dacă ț-a cântat cucuveaua în bătătură, trebe să faci în felul următor: La timp de noapte, când o auzi cântând, ieși afară, într-o mână cu un boț de mămăligă, iar în cealaltă cu oleacă de sare. După cântec, te orientezi cam unde-i pasărea, te întorci cu fața spre ea și zici: din partea familiei cutare, îți dăruiesc mămăligă și sare. Și când zici aceste cuvinte, arunci spre acel loc, mai întâi mămăliga și apoi sarea. Dacă ai pâine, dar de unde pâine, o arunci în locul mămăligii.” Așadar, ne aflăm pe tărâmul mitologiei românești, una dintre cele mai grandioase și mai palpitante mitologii de pe această planetă, numită PĂMÂNT.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.