Astăzi3 august 2020

Jurnal de călătorie: Bârnărel, 1321 metri

De dimineață se vestea o duminică destul de întunecată. Ceața deasă nu se lăsa dusă de pe munții din jur. Soarele, trăgeam nădejde, să se ivească, chiar dacă mai târziu. Pentru noi trebuia să fie o zi perfectă, pentru că asta ne doream. Ne bucuram că nu apăreau stropi de ploaie, așa cum se întâmplase cu o zi înainte. Nu ne-am propus să escaladăm Everestul, deci munții din jurul nostru nu erau prea departe, iar o ploaie de vară, ziceam că a venit și pe la noi vara, nu strică să ne brăzdeze obrajii.

Am ajuns la drumul care trebuia să ne ducă spre vârful Bârnărel, la 1321 metri înălțime, destinația pentru duminica de dinainte de Rusalii. Oprim la încrucișarea șoselei cu acesta. Câteva semne pe un stâlp de înaltă tensiune ne indicau în apropiere existența unui magazin celebru, apoi distanța până la o renumită cabană, dar nu se menționa absolut nimic, cum că acolo aproape la un pas, se află rămășițele unui han renumit din vremea lui Alexandru Lăpușneanu, domnitor cunoscut în istoria națională, ctitor de biserici și mănăstiri, protagonistul unei nuvele romantice cu același nume. Zidurile rămase de secole străjuiesc încă demne așezarea dorneană, dar bălăriile au năpădit, ca în atâtea alte locuri din țară, și zidurile și împrejurimile lor.

Nu departe, în cimitirul din imediata apropiere, își doarme somnul de veci scriitorul dornean prin adopție, Ion Luca. Și mormântul lui e neîngrijit. Bucăți desprinse din lespedea ce-l acoperă, un gard metalic ce așteaptă să fie recondiționat, ne-au întâmpinat cu amărăciune. Ne-am propus să avem o zi deosebită și ne dorim pentru a nu știu câta oară să nu ne întristăm, ci să vedem ca turiști pasionați ce soluții propunem. Drumul străbate un ținut plăcut, case noi multe dintre ele, unde pare că predomină tinerețea, apoi case mai risipite, parcă unele uitate de lume, chiar părăsite. Privirea nu poate decât să se întristeze, că timpul își pune amprenta în nemărginita lui trecere.

barnarel

Nu peste mult ne oprim la un izvor și ne asigurăm cu apă pentru urcuș. Chiar soarele se încumetă să-și facă apariția. Ceața s-a ridicat timid și se întrezărea ziua frumoasă ce ne-o doream. Pășim încet pe cărarea ce urca aproape pieptiș. Ne însoțea de aproape o femeie mai în vârstă urmată de câțiva cățelendrii, patru-cinci la număr, un Lăbuș, un Tărcuș, și ceilalți însoțitori, sterilizați, bine îngrijiți, ce mai, o lume civilizată și aliniată la noutăți. Se ducea la cules muguri de brad și ne-a invadat cu rețete naturiste care mai de care mai interesante, dar și cu detalii despre cum își cheltuiește aproape toată pensia pe hrana pentru câinii pe care-i adoră.

Drumurile ni s-au despărțit la un moment dat, iar noi ne-am continuat urcușul. Picăturile de rouă începeau să se scuture de pe frunzele ierburilor și a cetinii de brad. Pasul mai nesigur la început își intră în drepturi, calcă mai apăsat, și bocancii trec sever peste pământul răvășit peste noapte de porcii sălbatici, se pare destul de numeroși. Ne bucură pe de o parte că încă mai sunt vietăți sălbatice, dar în același timp ne gândim și la faptul că uneori stricăciunile lor sunt în dauna unor gospodării. Nu suntem doar niște turiști și iubitori de natură cărora nu le pasă de ce se întâmplă în jur. Suntem de asemenea și fini observatori cu atitudine civică. Adică ne pasă! Chiar ne pasă.

De exemplu, de ce oare în ultima vreme numărul turiștilor, iubitori ai muntelui a scăzut, sau chiar este inexistent. Ne punem frecvent întrebarea de ce sacii noștri menajeri la coborâre sunt plini de sticle de plastic găsite pe poteci, la locuri de popas, sau mai „sfios” ascunse în tufișuri de turiști ingenioși. Care este motivul ca pe traseu, acolo unde s-au croit drumuri uneori negândite, s-au lăsat cauciucuri sau chiar roți grele de mașinării care au tăiat sau transportat lemnul din pădure. Sigur că avem răspunsuri variate la întrebările noastre care pot fi întrebări retorice la ceea ce se întâmplă în munții noștri.

Nu ne lăsăm copleșiți de realitatea cotidiană și ne continuăm traseul propus. Suntem însoțiți de cântecul și ciripitul păsărilor atât de plăcut în răcoarea dimineții. Cărarea ne duce prin zmeurișul des, călcăm peste vreascurile uscate, care vor îmbogăți în curând solul. Flora spontană e atât de variată, policoloră. Mirosul proaspăt al cetinii, al rășinii de brad te face să uiți de ceea ce ai lăsat în vale. Soarele te bucură, te încălzește, nouri alburii par să-și facă simțită prezența. Nu ne vor dezamăgi și nu vor lăsa picăturile de ploaie să ne împiedice urcușul.

Cu vreo patru-cinci ani în urmă, o parte a muntelui a fost devastat de un incendiu. Știm că în natură se întâmplă adesea și calamități. Un grătar nesupravegheat, o neatenție sau un gest inuman, un fulger pot provoca un dezastru, dar problema e alta. Această incapacitate de a regenera natura. De a-i bandaja rănile provocate de inconștiență. De ce oare nu s-a împădurit, de ce nu s-au organizat, prin voluntariat măcar, gestul acela de respect, ca noi oamenii să înlocuim ce s-a distrus. Și atunci să nu uităm că natura ne va răsplăti prin legile ei nescrise. Brazi arși rămași în picioare, trunchiuri tăiate și înnegrite de fum, rădăcini ieșite din pământ ca un avertisment, o priveliște tristă deasupra unui oraș.

Ne trezesc din meditație, din când în când, clopotele de la bisericile din jur. Ne simțim pătrunși de vocile preoților în liniștea și tăcerea naturii. E uimitor cum rugăciunile se împrăștie în aerul din ce în ce mai dulce al zilei. Deasupra planează din când în când în voie câte un uliu rătăcit. Nu pare să-și urmărească prada. E probabil în perioada de relaxare, de calm pământesc și cosmic. Face legătura între cer și pământ ca atâtea alte minuni. Ajungem încet în vârf, la cazemate. Dacă vrei să rememorezi istoria, treci și privește rămășițele Primului Război Mondial de pe Bârnărel. Imaginează-ți că aici s-au adăpostit tineri, poate soldați, ofițeri, că unii au rămas pe vârf de munte, că rămășițele lor au fost împrăștiate de vântul care bate aici de aproape un secol, că au fost acoperite de zăpezile grele ale iernii, au fost spălate de furtuni. Prin tranșee s-au perindat cei care au luptat pentru reîntregire.

Ne-am împărtășit multe, despre ce trebuie să nu uităm și să transmitem și celor care ne urmează. Cu această ocazie am aflat că pe dealul Runc există o cruce a cărei poveste nu o știam. Se spune că după ocuparea ținutului de austro-ungari, era un bărbat care păstorea o cireadă de vaci. Într-una din zile s-a stârnit o furtună și un trăznet l-a lovit. S-a produs nenorocirea. Trebuia înmormântat și trebuia să-i scrie numele pe cruce. Nu i se cunoștea numele. Și i s-a spus Ion Românul. Nu se știe din care ținut românesc s-a ivit în Dorna. De pe culme se zăreau în depărtare munții Rodnei și vârful Omu de pe Suhard. Mai aveau pe ici colo zăpadă. Era o splendoare ca în limpezirea cerului întorcând privirea oriunde să fii ademenit de o panoramă rar întâlnită. Iată bucuria unei zile de mai adevărată.

Coborâm muntele pe cursul unui pârâiaș, care curgea pe o parte a drumului nostru. Liniștea muntelui a dispărut odată cu murmurul sacadat al apei, care se lovea din loc în loc, destul de puternic, de bolovanii ce-i ieșeau în cale. Intram cu bocancii serios în apă, alunecam pe pietrele spălate de apă, dar plăcerea aventurii era nemaipomenită. Satisfacția că a fost o zi minunată, că ne-am relaxat, că ne-am comunicat trăirile, că apa de izvor mineralizată de la coborâre ne-a reconfortat, că întreg organismul a reacționat favorabil la efort ne dă speranța că o viitoare hoinăreală se apropie. Ne vor aștepta cu siguranță glasul cucului, foșnetul crengilor, gândacii verzi-albastri, murmurul izvoarelor, adierea vântului, zecile de șopârlițe ce se ascund pe sub ramuri uscate, poate frăguțele coapte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.