Astăzi5 decembrie 2020

Suprapuneri sau destine paralele?

După 25 de ani de la Revoluţie, unele convergente dintre sistemul comunist şi un creştinism dus la extrem tocmai de acest regim au devenit şi mai vizibile. Ca într-un dans cosmic, când două galaxii încep să se întrepătrundă, şi în cazul celor două “sisteme”, multe interese au fost reciproce. Unde au coincis cele două morale, cea comunistă şi cea creştin-ortodoxă, şi până în ce punct?

În primul rând, în privinţa moralei sexuale. Problematica sexuală a fost strict codată (tabuizată) în orice regim, comportamentele sexuale necontrolate şi necontrolabile fiind considerate periculoase pentru stabilitatea şi “reproducerea” Sistemului. Aderenţii Mişcării Hippie nu erau periculoşi doar pentru că predicau “free love”, ci pentru că cereau retragerea trupelor americane din Vietnam, libertăţi civile mai mari, demonstrând totodată că se putea munci mai puţin şi trăi fericit, cu mai puţine pretenţii materiale. Dar să revenim la tema noastră.

Legislaţia perioadei socialismului multilateral dezvoltat sancţiona sever avortul, neluând în seamă situaţia psihologică extrem de complexă şi de limită a unei astfel de “mame”, sancţiona sever prostituţia, ignorând factorii emoţionali şi sociali care duc la asemenea practici, sancţiona sever orice reprezentări ale eroticului – numindu-l din oficiu pornografie. Legislaţia interzicea importul sau producerea de mijloace anticoncepţionale. În şcoli şi licee relaţiile de „prietenie” între tineri erau descurajate tacit până la majorat sau eventual “absolvirea” armatei. Deci abstinenţă şi nu educaţie sexuală.

Un loc special de convergenţă l-a ocupat homosexualitatea. Nu atât existenţa în sine a homosexualităţii, care era privită aproape exclusiv din perspectiva medicală (deci a patologicului), ci manifestarea ei în spaţiul public era sancţionată. Prezenţa şi atenţia de care se bucură astăzi comunitatea (pentru că nu e vorba „doar” de indivizi izolaţi – e vorba, iată, de o „Comunitate”) gay, ar fi fost atunci inimaginabile. În al doilea rând, morala “alimentară” a fost un punct de convergenţă. Cele peste 100 de zile de post rânduit de Biserică au constituit o bună bază “tradiţională” pentru reducerea drastică a consumului de carne, fiind introdusă în plus o legislaţie absolut draconică în privinţa tăierii propriilor animale. Populaţia a fost supusă unui “regim monahal”, iar carnea a devenit un “hit” de export.

În al treilea rând, morala “financiară”, adică managementul şi atitudinea faţă de bani ca “scop în sine”. În regimul totalitar al dictatorului nu se exhibau realizările materiale (maşini, locuinţe luxoase), nimic din obsesia de a-ţi arăta bogăţia, care înseamnă în fond mândrie, aroganţă – un păcat din punct de vedere religios. Din contra, bogăţia trebuia mai degrabă ascunsă, putând fi susceptibilă de obţinere ilicită. Vecinul trebuia să aibă un număr de capre de acelaşi ordin de mărime. Acest tip de “modestie” convenea Bisericii. Speculaţiile financiare private de orice natură erau interzise, prin structura însăşi a sistemului. Să nu uităm că Creştinismul condamnă principial camăta (împrumutarea banilor cu dobândă).

În al patrulea rând, “Postul” din punct de vedere mediatic, al informaţiei, al lipsei de acces la surse de informare externe, era asemănător celui alimentar. Reducerea pe cât posibil a “tentaţiilor” altor ideologii. Am fost lăsaţi aşadar pradă celeilalte propagande, gen Voice of America. Cu doar două-trei ore de televiziune pe zi, regimul alegea pentru tine: ştiri ştim-noi-cu-cine-şi-cu-ce, documentare ştiinţifice, în fine, un film artistic ales pe sprânceană la Telecinemateca, capitalismul şi relaţiile interumane degradate, criticate subtil într-un serial ca “Dallas”, “Om bogat, om sărac” sau „Kojak” sâmbătă seara, ce-i trebuie “omului nou” mai mult? În acelaşi timp, filmele româneşti ne ofereau o abundenţă de clişee patriotarde, la care se adăuga contrafacerea istoriei prin Sergiu Nicolaescu şi ale sale strădanii de a-i servi dictatorului un anumit tip de personaj istoric cu care să-l putem asocia.

Se ştie că Biserica a avut dintotdeuna o atitudine extrem de precaută, dacă nu chiar sceptică în privinţa mediilor, fie ele cărţi, presă sau audiovizual (rezervă parţial corectă). Un aspect foarte important: regimul comunist nu a permis niciodată în prime-time, şi încă pe canalul unu al televiziunii de stat, atacuri atât de virulente şi directe împotriva Bisericii şi a preoţilor ei, în genul celor care se manifestă în ziua de azi. E adevărat însă că Serviciile Secrete au racolat şi trimis în “misiune” un număr semnificativ de preoţi, pentru un control şi mai complex al mentalului colectiv românesc, precum şi al diasporei. O parte semnificativă din Structurile Superioare ale Ierarhiei Bisericii şi o parte din preoţimea „de rând” şi-au trădat principiile propriei credinţe, trădarea aproapelui fiind considerată păcat de moarte în morala creştină.

Biserica ar fi trebuit să cunoască consecinţele “fructului oprit”. Tocmai de aceea nu ar trebui să fim surprinşi că am ajuns campionii avorturilor, ai prostituţiei, într-o dezordine alimentară fără precedent, consumatori avizi de mass-medie îndoielnică, exhibiţionism sexual şi material, consum exagerat de alcool. Iar despre obsesia grătarelor, să nu mai vorbim. Dacă printre alte puncte de convergenţă mai amintim interzicerea jocurilor de noroc şi absenţa cvasitotală a substanţelor psihedelice numite generic “droguri” din mijlocul societăţii româneşti de dinainte de ’89, devine din ce în ce mai evident că interesele Bisericii au fost servite mai bine de fostul regim comunist decât de către neo-liberalismul de astăzi, unde totul este de vânzare şi totul se poate cumpăra.

Articol scris și cu implicarea lui Justinian C. Tiberiu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.