Astăzi27 octombrie 2020

Un dar de iarnă

cultural

Început de iarnă cam zgârcit în ninsori, dar destul de geros. Pe podul de peste râul Dorna, din zona centrală a oraşului, mai mulţi oameni, cu chipuri vesele, stau aţintiţi cu privirile în albia râului, unde, în ochiurile de apă rămase neîngheţate, nişte raţe sprintene înoată de zor.

„Oare nu le-o fi frig pe gerul ăsta?” Întreabă îngrijorată o tânără îmbrăcată elegant.
„Păi cum să le fie frig, dacă-s raţe sălbatice”. Domnul care a încercat să spulbere îngrijorarea tinerei, după culoarea graiului, pare să fie un vizitator al staţiunii noastre.
„Poati câ-i aşă cum zâci mneta, da răţile aiestia tari bini s-asamânâ cu răţile mamaii, di pi cân eram eu copcil mnic.” De data aceasta, constatarea a făcut-o un localnic get-beget.

Din când în când, darnicii admiratori aruncă în apă bucăţele de pâine, pe care raţele le pescuiesc cu meşteşug. Iată că în ajutorul raţelor soseşte în grabă un bărbat ţinând în mână un hartan de mămăligă: „N-am mai avut răbdare ca să se răcească. Aşa am luat-o, caldă. Uite că mi s-o prins de degete.” Şi, arătându-şi degetele spre confirmare, desprinde câte un boţişor de mămăligă şi-l aruncă pe gheaţa din preajma raţelor. Mămăliga e mai grea decât pâinea şi s-ar fi scufundat în apă. Raţele se prefac a nu băga în seamă strădania bărbatului, dar, mai apoi, una mai fâşneaţă saltă pe gheaţă şi prinde a înghiţi boţurile de mămăligă.

„Uite că le-a luat!” strigă triunfător bărbatul, iar pe chipul lui cel aspru înfloresc buchete de zâmbete. Mă uit fascinat la acest spectacol inedit pentru oraşul nostru. Un fost coleg de şcoală mă vede şi mă întreabă mirat: „Ce faci Giovani?” Asta ar însemna Ion pe italieneşte. „Ia mă uit şi eu la raţele astea sălbatice”. „Care raţe sălbatice? Nu vezi că-s raţe domestice. Uite la răţoi cât sunt de graşi. Cineva din josul râului ţine raţe.” Atât de convingător a rostit aceste vorbe, încât viermele neîncrederii, pe loc, mi s-a strecurat în suflet. Mă întorc acasă şi-i spun soţiei constatarea făcută de fostul coleg de şcoală. Soţia mea, care văzuse şi ea raţele, iar pe deasupra mai este şi profesoară de biologie, a încercat să mă convingă prin argumente bine întemeiate că acele raţe sunt cu adevărat sălbatice, dar tot nu i-am dat crezare.

Ş-apoi, mie îmi place să ascult gândurile celor mulţi, căci ele înnobilează şi dau culoare tuturor lucrurilor care ne înconjoară. Aşa că sunt hotărât să realizez o mică investigaţie. Mă îmbrac ceva mai gros, căci, între timp, s-a stârnit un vântulean destul de ascuţit, înşfac de pe masă o bucată de pâine şi-o zbughesc pe uşă: „Unde te duci pe frigul ăsta? Vezi c-ai să faci vreo gripă.” E glasul grijuliei mele soţii, dar n-a fost chip să mă potolească. Ajuns pe pod, mă instalez comod lângă unul dintre parapeţi şi încep să hrănesc raţele.

Lângă mine, doi bărbaţi se prind într-o dispută. „Taci, mă, cî-s salbatice. O clocit în stufăriş, la Foresta. Ţ-o spun eu, că le-am văzut.” Celălalt bărbat nu se dă bătut. „Ci vorbeşti, măi tataie? Îţ spun eu ci-i cu râţili aiestia. Îs a unei babi ci stă peste linie, lângă fostu sediu a miliţiei. Am văzut-o cu ochii mei cum, măi spri sarî, vini cu lighenuşu di li strângî, lipa – lipa – lipa, iar răţili, leapa – leapa – leapa, după babî.” Acum, chiar că nu mai ştiu ce să cred, aşa că iau hotărârea să mă duc până la Foresta, pentru a le aştepta la cuibul lor, căci afară deja începuse să se întunece. Cu paşi grăbiţi, pornesc pe strada Oborului, strada aceea pe care cândva, o ştiam scurtă cam cât o aruncătură de băţ. Dar, acum, surpriză! Strada Oborului pare interminabilă, căci, de o parte şi de alta, s-au construit zeci şi zeci de case frumoase. Am mers până la capătul ei, dar la malul râului n-am reuşit să ajung, întrucât ar fi trebuit să trec prin curtea vreunei case.

Ziua adevărului. Zi de duminică, cu cer senin şi miros primăvăratec. Raţele măcăie şi se bălăcesc de zor în apa râului Dorna. Deodată, una se ridică şi dă să zboare. Mai întâi, se ridică de-o palmă deasupra râului, apoi, mai sus, tot mai sus. Doamne, de nu s-ar izbi de pod, îmi zic în gând, şi de teamă închid pentru o clipă ochii. Dar, când i-am deschis, raţa plutea în văzduhul – văzduhului. Aşadar, era o pasăre a cerului. Liber ca pasărea cerului! Dar oare pasărea cerului e chiar atât de liberă? Numai câte primejdii o pândesc şi cât de greu îşi agoniseşte hrana. Din nou stau pe pod, rup bucaţele de pâine şi le arunc în albia râului.

Un bărbat, între două vârste, mă vede şi se îndreaptă spre mine, zâmbind: „Dai mâncare la răţe? Bine faci, cî ţ-a da Domnul, sănătate.” Apoi mă întreabă: „Vrei sî ştii povestea răţilor aiestia?” Şi nemaiaşteptând încuviinţare, începe să depene povestea. „În urmă cu patru ani două răţe şi doi răţoi n-o mai plecat. O rămas aici, la noi, s-o înmulţât, ş-amu-s pisti şaizăci. Da ai bagat di samî cî-s tot douî câti douî!!” Mă dau la număratşi, spre surprinderea mea, constat că omul are dreptate; câte raţe tot atâţia răţoi.

„Aşa-i dat di la Dumnazău, sî iasî din ouî, ca să sî poatî agiutura.” Aşadar, ca în lumea oamenilor; soţ şi soţie. Tot în perechi trăiesc şi rândunelele, şi porumbeii… Acum gândurile îmi zboară spre dealurile Panciului, când, într-o zi de toamnă, fiind în concediu, i-am făcut o vizită cumnatului mei, Gheorghe, pe care l-am găsit trist şi abătut. Cum era şi firesc, l-am întrebat ce i s-a întâmplat, iar el mi-a răspuns:
„Uite, vezi porumbelul cela de colo? E un rău ş-un fluşturatic. O dat divorţ de poumbiţă. Pleacă de-acasă cu săptămânile, iar când mai vine pe aici, îi trage câte un cioc.”

Acum, mă uit în albia râului Dorna, şi ce-mi văd ochii? Un răţoi s-a prins la bătaie cu raţa lui. O jumuleşte pe cinste, dar nici raţa nu se lasă mai prejos, căci până la urmă iese învingătoare. Poate că e numai o răfuială trecătoare … Aş vrea să pun punct relatării mele, dar nu înainte de-a aminti faptul că raţa, o pasăre fără o prea mare importanţă, a fost prinsă şi ea în colierul sclipitor al folclorului nostru. Mă gândesc la jocul popular „Raţa”, un joc straşnic şi bărbătesc, ba chiar îmi aduc aminte şi câteva strigături. „O plecat raţa la Prut/ Da răţoiu n-o văzut/ Ş-un boboc o măi rămas/ Eu cu stângu, trii am tras.” Până şi în motivele ornamentale de pe cămăşile ţăranilor noştri, o întâlnim la loc de cinste. Răţuştele înşirate şi raţa şchioapă sunt doar două dintre aceste motive ornamentale.

Mă gândesc că şi jocul acela popular denumit „Şchioapa”, imită mersul şchiopătat al unei raţe beteagă de un picior. De asemenea, gâtlanul răţoiului era folosit în practicarea unui ritual magic de către unii crâşmari, pentru a-şi atrage cât mai mulţi clienţi. După ce tăiau capul răţoiului, îi scoteau gâtlanul, iar prin el turnau vin, boscorodind şi ceva cuvinte. Şi cine bea din acel vin, căpătă o uscăciune a gâtului, că mereu ar fi băut.

„Mai adă o damingeană!”

Câte-o nevastă, amărâtă, venea la crâşmă şi-l blestema pe crâşmar.
„Arză-te-ar focu, talharuli că iei dat lui bărbată-miu vin străcurat prin gâtlanu răţoiului.” Prezenţa acestor raţe sălbatice, pe râul Dorna, acum la timp de iarnă, este o adevărată premieră. De aceeaşi părere sunt şi alţi oameni mult mai în vârstă decât mine. Înclin să cred că prezenţa lor este în directă legătură cu schimbările şi perturbările de ordin climatic, care au loc pe întreg globul pământesc. Pe de altă parte, compania lor atât de plăcută, şi chiar senzaţională, o consider ca pe un adevărat dar oferit de iarna aceasta atât de blândă, pentru a ne mai scoate, chiar şi pentru câteva clipe, din starea de monotonie şi tristeţe ce m-a cuprins.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.