Amintirile lui David Croitor: Prăjitura

scris de David Croitor
în Opinii
11 iun. 2015
11 iun. 2015, ora 10:04

Aveam zece ani când am pus piciorul în prag și mi-am zis „Gata, trebuie să mănânc și eu o prăjitură, să fie clar!”. La noi în sat, numai două fetițe aveau dreptul (de la cine, nu știu) să mănânce o dată pe săptămână câte o prăjitură. Era fata milițianului și fata unui vecin de peste pod, vecin care lucra ceva pe la biserică, pentru că îl vedeam tot timpul pe lângă popa din sat.

Trebuie să vă spun că până la data întâmplării de față, nu văzusem de aproape niciodată o prăjitură și tare aș fi vrut să aflu mai multe, pentru că prea se vorbea pe toate ulițele despre chestia asta: „Ai văzut, tu, Savetă, că copchila lu’ șefu iar a mâncat prăjitură?”. Șefu’ era milițianul. Trăgeam cu urechea și salivam în gol când auzeam asemenea discuții. Nu puteam să-mi dau seama cum o fi, domnule, prăjitura asta, de-i așa de rară și scumpă și numai unii au dreptul să o mănânce. M-am chinuit în secret caâteva zile, după care m-am hotărât să acționez. Mi-am făcut un plan de atac, urmând ca atunci când sosesc prăjiturile la magazin, să dau atacul final.

Deci am urmărit când vine marfa și am constatat că lunea aducea nea Vasile două, uneori trei, prăjituri cu destinație specială. M-am frământat vreo juma’ de zi să aflu cine-i fericitul mâncău a celei de-a treia bunătate, dar nimic. Probabil o fi de rezervă, mi-am zis, încolțindu-mi în același timp în minte un gând din cale afară de îndrăzneț. Atunci mi-am zis, dovedind un curaj ieșit din comun: „Ce-ar fi să fie a mea!”. O voce timidă mi-a șoptit: Vise, băiete, vise, cum iți permiți să îndrăznești așa ceva, să sari de la mămăligă direct la prăjitură? De-al cui ești tu, ca să râvnești la așa ceva atât de delicat?”. Și parcă un deget nevăzut m-a bătut ușor peste obraz. Pe moment mi-a fost rușine de gândurile mele, însă zilele treceau, jena se estompa ușor, iar eu începeam să revin la normal.

A venit și ziua de luni, prăjiturile erau în vitrină, proaspete, glazurate, însiropate, ce mai, ispita totală. Am început să mă desfășor conform planului. M-am dus acasă și pe furiș am intrat în cotețul găinilor, de unde am luat vreo patru ouă la nimereală. Le -am vârât, cu grijă, în sân și am ieșit discret prin grădină, am trecut șanțul și apoi pe lângă iaz, am ajuns în fața magazinului. Tremuram din toate moleculele de erau să mi se spargă toate ouăle. M-am aranjat puțin, mi-am tras o palmă să prind curaj și am pășit în magazin. Nu era altceva decât o cameră mai mare într-o casă veche, care avea în stânga alimente și butoaie cu vin și ulei, iar pe dreapta era raionul de cuie, greble, haine și multe altele. De cuie, lopeți, cămăși, flanele și pantaloni bazonați nu se ocupa nea Vasile, ci un coleg de-al său, Ilie Suleap, specializat pe probleme de „modă” locală.

Pe ultimul raft, nea Ilie avea așezate izmene și chiloți tip gogoșar. Într-o zi, trimis de femeia lui, în magazin intră un om și se duce direct la rafturile cu haine. Nea Ilie lipsea, dar la tejghea era nevasta lui lelea Raveica. Zice omul: „Bună ziua!”. „Bună ziua!, răspunde soția lui nea Ilie. „Cu ce să te servesc?”. „Chiloți ai”, întreabă omul, în timp ce-și plimba privirea peste haine și tocmai atunci îi observa așezați frumos pe raftul de sus. „Da, zice femeia”. „Păi dă-i jos”.

Intru precaut, pășesc cu teamă și mă fac că mă uit după ceva. „Acolo ce-o fi?”. Ca să nu atrag atenția prea tare din prima. Mă fâțâi vreo zece minute prin fața vitrinei, trag cu coada ochiului și localizez discret „marfa”. Din vitrină, prăjiturile parcă aveau ochi și mă priveau cu o privire neagră, batjocoritoare și umilitoare, sfidându-mă pe față și spunându-mi parcă: „N-o să im niciodată alea tale, așa că ai face bine să nu te mai holbezi așa la noi. N-ai tu față!”. Sclipea glazura în lumină ca aurul.

„Ce vrei, mă, ce tot te învârți pe aici, n-ai treabă acasă”, strigă deodată nea Vasile. „Păi m-a trimis bunica să vând niște ouă și să cumpăr pâine”. Trebuie neapărat să spun că la noi la magazi, Cooperativa, sau Comparativă, cum îi mai spunea lumea din sat, nu venea niciodată pâine. Mămăliga era baza. Pâinea era doar un moft, un produs de lux. Dar eu am cerut pâine tocmai pentru că știam că nu este, dându-mi astfel posibilitatea deturnării cererii mele spre altceva. „Ce pâine, bă, v-ați boierit și voi! Mămăliga nu-i bună, bă, prăpădiților, din capătul uliței!”. „Păi… nea Vasile, dacă tot n-ai pâine, hai, ia matale ouăle astea și dă-mi și mie ceva de pe acolo, ce-o fi mai la îndemână. Uite, o chestie din aia neagră și strălucitoare, prăjitură parcă îi spune sau cum s-o numi. Nu că mi-ar fi poftă, dar așa, mai mult de curiozitate, să mai încerc ceva nou la „ghiozdan”.

Nea Vasile s-a uitat pieziș la mine, de parcă l-aș fi înjurat și îmi zice tăios: „Bă, de-al cui ești tu, bă, de îndrăznești să poftești la prăjitură? Tu nu te uiți la tine cât ești de slab și prăpădit, prăjitură îți trebuie ție?”. „Păi de ce nu, îi răspund eu, poate așa mai prind ceva putere”. Nea Vasile se simte ofensat, așa că mă întreabă direct: „Bă, știi ce îți trebuie ție de urgență? Niște perechi de palme după caă, asta ți-ar prinde bine, să iei viteză și s-o ștergi de aici imediat. După ce m-a blagoslovit bine și m-a liniștit, omul a început să înghesuie ouăle printr-o verigă de măsurat. Ouăle nu intrau oricât s-ar fi chinuit, dar îmi zice: „Bă, astea-s ouă mici, la 40 de bani”. „Nu contează, am zis, deși ouăle clar erau de 50 de bani. Fac repede o socoteală în minte și îi zic: „Patru ori 40 de bani, egal un leu și 60. Iar prăjitura face 1 leu și 50 de bani, așa că îți las matale restul”. „Bă, hoț mai ești, bă, ca tac-tu!”.

Hoț sau nu, nu mai conta. Eu eram aproape de a ține boțul de aur negru în mână/ Îmi dă nea Vasile parcă cu părere de rău prăjitura, bineînțeles pe cea mai mică. O bag în buzunarul mai larg, cu tot cu mâna și ies din zona acuzării, plecând spre casă. Cobor treptele magazinului, cotesc spre stânga, intru pe ulița mea, scot prăjitura și o trec subtil prin dreptul nasului. Eram în transă. Nu mai judecam normal. Parcă eram un alt om deja. Mă vedeam băiat de bani gata, de la oraș. Uitasem de veșnicele barabule prăjite cu chișleac și mă imaginam mâncând numai deserturi însiropate, glazurate și friscuite. Duc din nou mâna la gură, să iau prima mușcătură, atent în același timp la orice mișcare de pe drum. N-apuc să mușc pentru că din față, la vreo 30 de metri, apare silueta deșirată a lui Mosolin. De fapt, Mosolin era porecla, pe on îl chema Ilie Papuc. Era un om ciudat, fără nevastă și copii, și locuia singur într-o cocioabă, unde avea adunate fel și fel de lucruri, de la oale sparte, până la bani vechi, hârțoage și câte altele. Unii îl considerau dus cu capul, dar alții îl luau în serios, mai ales atunci când vorbea de probleme cruciale ale omenirii.

Mosolin își trăgea porecla, de fapt, de la Mussolini, pe care îl adora și pe care îl considera mai tare ca Hitler. Zicea el: „Bă, Hicler e pui de găină pe lângă Mussolin”. Și dăi în sus și dăi în jos cu Hicler și Mussolin, încât așa i-a rămas porecla. Toată lumea din sat știa că dacă ai o nedumerire cu privire la orice, începând cu americanii și terminând cu rușii, rezolvarea o găseai la Mosolin. Odată chiar am întrebat pe unul: „Bă, de unde știe Mosolin ăsta toate lucrurile de care vorbește mereu?”. „Băi, îmi răspunde amicul cu suficiență, tu stai pe uliță cu el și nu știi că are almanah?”. „Ce-i aia, întreb eu”. „Bă, prost mai ești, în almanah se găsesc toate lucrurile, orice nu știi, deschizi almanahul și afli, mai ceva ca la popa cu cartea”.

Când l-am zărit pe Mosolin, am înlemnit și am dus instinctiv prăjitura în buzunar, la adăpost sigur. M-am gândit că dacă ăsta o ghici de prin almanahul lui, ce învârteală am făcut… Se îndrepta spre mine, amenințător și parcă privea fix spre buzunarul meu. Tremurând și transpirând, îi zic cu voce stinsă: „Bună ziua, bade Mosolin!”. „Bă, nenorocitule, cum îmi zici tu mie Mosolin? Lasă că te spun eu lui tac-tu. Nu ție rușine obrazului?”. De emoție și de frică, nu i-am zis „Bună ziua, bade Ilie!”, cum era normal. În fine, am luat-o la fugă, iar el înjurând și-a văzut de-ale lui. M-am gândit atunci că almanahul nu-i chiar cum se zvonește, nu știe chiar totul. Ulița cotește, mă fixez la adăpost lângă un gard înalt, al unei bătrâne, și dau, în sfârșit, să savurez prima mușcătură din viața mea dintr-o prăjitură.

Nu apuc bine să duc mâna la gură, că deodată se aud pași, călcătură hotărâtă, de bărbat mânios. Ridic privirea și surpriză totală, la vreo 30-40 de metri, îl zăresc pe tata ușor aplecat în față, înaintând ca o vijelie spre mine. Am încremenit, zic gata, sunt terminat. Aici mi-e capătul și mântuirea. Mă căuta, era nervos la maxim, pentru că umblam brambura pe uliță, când acasă e atâta treabă de făcut. Știu cum arăta tata când era supărat. Eram în mare pericol. Înainte de a înțepeni de frică, arunc prăjitura peste gard și pornesc spre tatăl meu, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Din nou, tremurat din toate celulele. „Unde umbli, bă, nemernicule? Ulițarnicule, știi numai să dormi și să mănânci? Ai lăsat vaca ai flămândă de i se văd coastele! Ia vino încoace la mine, să stăm noi de vorbă puțin!”. Bineînțeles, am rupt-o la fugă. Cred că am scos sub zece secunde pe suta de metri!

Tata după mine, peste garduri. Eu fug, gâfîi de nu mai pot, taică-miu ajunge în spatele meu, îmi trage una după urechi de mă anesteziase total. Începe bătaia, știam strategia. Doar nu era prima. O ia ușor cu câteva palme de încălzire, apoi picioare și, la urmă, o bucată de scândură dintr-un gard. Finish coronat opus. Chiar dacă bătaia pe care am primit-o a fost cea mai tare, așa mi-a mărturisit tata după ceva timp. Dar eu nu prea am simțit nimic, pentru că mp gândeam doar la prăjitură și la planul de a mă întoarce și a o căuta în curtea bătrânei.

A doua zi de dimineațp, plec de acasă și mă opresc în fața gardului cu pricina. Mă uit la stânga, mă uit la dreapta și sar înăuntru. În curte erau o grămadă de găini, toate scociorau de zor într-un loc anume. Știau ele de ce! Prăjitura mea era pe cale de a se transforma în ouă. Și uite așa, una din legile termodinamicii se împlinea chiar sub ochii mei: nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, ci totul se transformă.

2 comentarii publicate:

  1. crina spune:

    Minunata povestirea. Ca, de altfel, toate povestirile domnului David Croitor. Moldovenii au un talent narativ, de exceptie. Felicitari!

  2. Ramona Calbeaza spune:

    Povestea este foarte amuzanta, David Croitor nu numai ca scrie bine, dar si picteaza foarte frumos. :)

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.