Palatul Cultural al românilor din Cernăuți

scris de Ioan Abutnăriței
în Cultural
20 mai 2015
20 mai 2015, ora 16:05

Istoria înălțării palatului merită cunoscută

Acum în anul când s-a sărbătorit a 120-a aniversare de la nașterea renumitului savant și patriot român Grigore Nandris, bărbatul care și-a consacrat 13 ani din viață Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, preluând conducerea acesteia în cel mai critic moment al existenței, în 1929 și culminând cu inaugurarea Palatului, operă în care și-a zidit o parte din sufletul său. Așadar, dacă deschidem cronica acelor frământări vom afla cum profesorul și-a zidit sufletul în temelia și pereții mult patimitei clădiri, care, după inaugurare, doar un singur an sau poate chiar mai puțin a servit românilor, rămânând la cheremul străinilor, situație în care se află din păcate și astăzi. Istoria ridicării Palatului am aflat-o din colecția „Familia Nandriș” editată de doctorul Gheorghe Nandriș din Sibiu – nepotul savantului.

istoric

Referindu-se la perioada activității unchiului său ca președinte al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, autorul descrie în multe pagini „Batalia Pentru Ridicarea Palatului Cultural”, anexând copiile unor documente, procese verbale și judiciare, demersuri, scrisori…Este aproape imposibil de imaginat prin ce calvar, prin câte greutăți a trecut Grigore Nandriș și moștenitorii săi, câte obstacole au avut de trecut până au văzut clădirea ridicată.

Conducerea societății și scopurile ei

Preluând conducerea societății și intenționând s-o transforme într-o structură apolitică, într-o adevărată vatră românească „într-un atelier de muncă neîntreruptă și neplătită” pentru propășirea neamului românesc din Bucovina, G. Nandriș și-a propus construirea unui sediu corespunzător prestigiului și obiectivele acesteia. Pentru construcția visată avea nevoie de un teren disponibil, pe care societatea îl avea: îl primise în dar în acest scop de la marele patriot bucovinean, ctitorul Unirii – Iancu Flondor.

Terenul a fost donat la 2 aprilie 1919 cu toate actele corespunzătoare și se află în centrul orașului Cernăuți, în Piața Vasile Alecsandri (astăzi Piața Teatrului). Dar, și atunci ca și acum se părea că terenul poate scoate profit imediat pentru unii activiști, în diferiți ani au dat terenul cu chirie unor comercianți. De la data când Societatea a primit terenul de la marele patriot bucovinean Iancu Flondor și până s-a reușit să se obțină evacuarea comercianților au trecut 16 ani, din care ultimii 10 ani s-au zbătut pentru revendicarea dreptului de proprietar, președintele Grigore Nandriș și comitetul de conducere al societății. Deși drepturile lor erau evidente, s-a dus o luptă rușinoasă prin justiție, din care cauză construcția Palatului Cultural a întârziat cu un număr de 10 ani. Din acest conflict au avut de pierdut românii bucovineni văduviți de valorile naționale într-un secol și jumătate de asuprire austriacă.

Rolul negative al autorităților române în rezolvarea dreaptă a litigiului

Un rol negativ la tărăgănarea acestui proces pe o durată atât de lungă l-a avut și bucovineanul, profesorul universitar Ion Nistor, implicat în conflict la 26 martie 1925, care-și pusese în gând să treacă terenul donat de Iancu Flondor, în proprietatea Universității din Cernăuți. Fără a ține seama de toate drepturile câștigate până atunci de Societate, în martie 1925, Inspectoratul Școlar Cernăuți primește de la Ministerul Instrucțiunii un ordin prin care i se cere să ia înțelegere cu Procuratura de Finanțe Cernăuți, în scopul ca acest Minister să intre în posesia terenului respectiv. La 17 martie 1925, ministrul Angelescu scria în acel ordin: „Să se ia primire pentru Universitatea din Cernăuți, să se întabuleze pe numele universității.”

Astfel, printr-o rezoluție ministerială, terenul a fost predat universității prin abuz de putere și sfidarea dreptății cu marea implicare a lui Ion Nistor. În anul 1926 s-a schimbat guvernul și terenul este redat proprietarului de drept, fapt recunoscut și documentat de Senatul Universității. Un an mai târziu, la 24 martie 1927, împotriva deciziei Senatului Universității „rectorul Universității (prof. Ion Nistor) atacă această decizie în justiție, dar recursul a fost respins prin sentința Tribunalului din Cernăuți din 14 iulie 1928.” Urmează un alt recurs, procesul încheindu-se în 1930, tot în favoarea Societății.

Cu toate aceste decizii ale justiției, lupta pentru acel teren nu s-a încheiat, nu voi scrie aici toate amănuntele, voi menționa doar că de fiecare dată dreptatea era de partea Societății, care, de fapt, era atacată de lideri locali ai partidului liberal ce-și promovau propriile interese de partid și de grup cu sprijin de la București. Aflăm din documentele vremii că „ziua de 27 iunie 1935 este dată memorabilă când Societatea pentru Cultură a intrat în posesia efectivă a parcelei de teren pe care o deținea de atâta vreme, putând demara construcția Palatului Culturii.”

Revenirea lui Grigore Nandriș la conducerea societății

În anul 1936, G. Nandriș este reales președinte al Societății și începe planul construcției. Greutățile și obstacolele erau multe și de natură diferită, confruntându-se cu ele, cum ar fi: găsirea finanțării pentru un palat cu 4 nivele; organizarea concursului de proiecte de construcție, evacuarea comercianților de pe teren, care nu se lăsau duși de acolo, mulți dintre ei în legătură cu anumite grupuri de interese. Toate aceste sarcini cădeau pe umerii comitetului de conducere și al președintelui, care, la ședința din 30 martie 1936, a lansat un Apel către membrii Societății, rugându-i că contribuie la crearea unui fond pentru construcția Palatului.

Acel apel avea următorul conținut „Întemeindu-ne pe solidaritatea D-voastră românească și pe tradiționalul spirit de jertfă bucovineană, care a dat Societății pentru Cultură un Palat Național, două internate de elevi, o bibliotecă, o tipografie, 30 de fundașii etc…apelăm la D-voastră, pentru o contribuție cât de modestă.”

În noiembrie același an, când țara se afla în criză economică, a fost lansat un nou Apel, cu următorul conținut: „Înțelegem că poate nu sunt timpurile să apelăm la contribuția publică, înțelegem mai ales că o anumită atmosferă creată în țară a distrus orice încredere în inițiativa particulară. Dați din toată sărăcia Dv., căci leul săracului ne este tot mai (atât) de prețios ca mia bogatului. Vrem să arătăm lumii că acest Palat Cultural se ridică din contribuția maselor dornice de cultură. Ajutați-ne să facem la Cernăuți un Palat cultural, care să fie fala arhitectonică a orașului, mândria neamului nostru, un monument de recunoștiință pentru vrednicii noștri înaintași și o pildă grăitoare peste veacuri și oamenii viitorimii.”

Subliniez faptul că ultimele cuvinte ale apelului ne îndreptățesc să credem în ctitorii Palatului, în sufletul lor că acest edificiu este durat temeinic și că noi ne vom bucura de sacrificiile lor, din păcate nu a fost să fie așa.

Va urma!

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.