Amintirile lui David Croitor: Controlul

scris de David Croitor
în Opinii
27 mart. 2015
27 mart. 2015, ora 16:09

david_croitor

Pe la mijlocul lui noiembrie, în satul nostru începeau ninsorile. La început ploua mărunt câteva zile, cerul se întuneca, iar serile coborau peste oameni parcă din ce în ce mai grăbite. Pe la trei după-amiază, găinile intrau în coteţ, se aburcau pe scară şi se pregăteau pentru o noapte lungă, lungă. Câinele intra şi el în colibă, se strângea covrig într-un colţ şi stătea aşa amorţit până a doua zi. Rar când mai slobozea câte un schelălăit, tulburând tăcerea absolută ce se aşternuse peste sat. După câteva zile, vremea se răcea brusc, gerul năprasnic încremenea totul, iar din văzduh începea întâi calm, apoi necontenit şi bogat căderea zăpezii. Fiind un sat aşezat în mijlocul unui câmp deschis, vântul îşi făcea de cap, intra şi ieşea pe unde voia, prin grajduri părăsite, printre scândurile surii, chiar printre crăpăturile pereţilor din case şi niciodată nu venea singur, ci aducea cu el potop de zăpadă pe care o troienea după placul său, acoperind uşi şi ferestre.

Oamenii erau obişnuiţi cu iernile grele prăvălite prea timpuriu peste vieţile lor, aşa că nimănui nu-i lipsea lopata pusă la îndemână în tindă. Fiecare se descurca după cum putea, iar atunci când zăpada ridicată în troiene cât casa acoperea totul, oamenii ieşeau, luându-şi lopata cu ei, prin acoperiş şi de acolo începeau să sape tot felul de tuneluri şi şanţuri pentru a ajunge la apă şi la vite. Semănau cu nişte cârtiţe ale zăpezii. Pentru noi, copiii, zăpada era bucuria supremă prin albul ei nesfârşit, dar mai ales pentru faptul că nu trebuia să ieşim din casă ca să mergem la şcoală. În casă era bine, cald şi curat, duşumeaua de pământ galben tocmai fusese măturată de bunica după ce înainte o stropise cu apă din belşug. Focul duduia în sobă, strujenii uscaţi pârâiau, iar printre crăpăturile plitei, ieşeau raze de lumină roşie ce se aşterneau pe tavan şi pereţi şi începeau un dans sălbatic.

Noi, copiii, neavând voie să ieşim din casă, stăteam mai mult în patul larg umplut cu paie şi ne jucam de-a cortul. Îngrămădeam pernele voluptoase una peste alta, iar deasupra aşezăm plapuma (oghealul), apoi ne băgăm cu toţii înăuntru şi începeau ciupiturile, zbenguielile care culminau aproape de fiecare dată cu bătaia, astfel că făceam un tărăboi şi un tămbălău care-l scoteau pe tata din tunelurile lui de cârtiţă a zăpezii şi venea să ne potolească pe rând. Era o raţie fixă de câte două palme, date cu drag fiecăruia, ceea ce era suficient. Pentru o clipă doar. Nici nu ieşea bine tata din cameră ca să meargă la tunelurile lui, că noi o luam de la capăt, astfel că bietul tată era nevoit să facă naveta între cameră şi tuneluri. Corecţia creştea la câte trei palme de căciulă.

1969, sfârşit de noiembrie. Ca niciodată parcă nu era toamnă, zilele erau scurte şi mohorâte, dar destul de plăcute, nici ger, nici vânt şi nici zăpadă. Vorbeau oamenii prin sat că s-ar putea ca de Sfântul Nicolae să nu avem omăt, lucru pe care ei nu l-au mai prins de hăt demult, din negura anilor, când ei înşişi erau copii. Era ceva ciudat, plutea în aerul cenuşiu o întrebare la care nu găsea nimeni răspuns, o fi vreun semn poate? Grâul încolţise de mult şi dacă nu cade zăpada e prăpăd, dar poate nu ne-o bate bunul Dumnezeu, spuneau cei mai bătrâni. Fiind în clasa a patra, nu eram interesat nici de semne din cer, nici de zăpadă, eram doar bucuros că încă e cald şi pot să mă joc de-a războiul cu colegii, pe după şcoală. Ba mai mult, fiind vremea aşa de bună, iarba nu se ofilise, ba parcă înverzise mai abitir, ceea ce îi făcea pe gospodari să-şi scoată încă vitele la păscut pe toloacă. Lucrul acesta era bun pe de-o parte pentru că şi ai mei mă trimeteau cu vaca, s-o priponesc pe bahna satului, iar după câteva ceasuri să merg la şcoală, unde orele se ţineau după-amiază. Eram liber. Priponeam vaca, îmi luam traista cu cărţi şi plecam la şcoală cu câte 2-3 ceasuri mai devreme.

Câţiva colegi făceau la fel, astfel încât echipele de război erau gata de luptă. Părinţii mă întrebau, măi băiete, de ce nu vii tu acasă, după ce duci vaca, ca să ai timp să înveţi? Le răspundeam stăpân pe situaţie, că de fapt eu după ce las vaca, mă duc la şcoală unde facem meditaţii cu toţii, aşa-i regula acum la şcoală şi nu am încotro. Care regulă, mă, mă lua tata la rost, pe cine prosteşti, mă? Păi nu prostesc pe nimeni, e o regulă nouă, venită tocmai de la Suceava, a adus-o învăţătoarea în geanta ei, aşa a zis, ce crezi, că-i ca pe vremea lui matale? Tata ştia că-l păcălesc, însă nu-şi mai bătea capul cu mine; îi zicea uneori mamei că aşa încăpăţânat ca băietu’ ista n-am mai văzut, face numai ce vrea el, nu ştiu cu cine seamănă. Mama dădea din cap şi nu mai zicea nimic, era bucuroasă că seara ajungeam acasă, unde începeam a îndruga tot felul de întâmplări imaginare, care dragă Doamne s-ar fi petrecut pe la şcoală. Îi plăcea cum povestesc, deşi ştia că nu-s decât năzdrăvanii petrecute în mintea mea, astfel că în fiecare zi trebuia să scornesc câte ceva.

Toată vara umblam desculţ, dar cum venea frigul, trebuia să mă încalţ cu ceva. Pe vremea aceea pantofii erau un lux, nici nu se punea problema ca un elev să aibă aşa ceva, cel mult tenesi cumpăraţi de Paşti. Mai luam uneori bocancii bunicii pentru că erau mai mici, dar şi aceia erau rupţi şi cârpiţi cu sârmă, astfel că nu prezentau prea multă garanţie pentru un „război” de două ore prin jurul şcolii şi nu numai. Cea mai la îndemână încălţăminte, mai ales pentru băieţi, erau cizmele de cauciuc ale taţilor. Cum dădea zloata, toţi băieţii veneam la şcoală încălţaţi cu cizme cu câteva numere mai mari, dar nu conta, pentru că înăuntru le umpleam cu paie, astfel încât cu timpul paiele se umezeau şi se aşezau atât de bine încât rămânea un loc în cizmă, exact cât laba piciorului. Nu aveam ciorapi, nu se purta aşa ceva, nu se obişnuia, se introducea piciorul gol în locaşul făcut în paie.

Asta până dădea zăpada, când se luau măsuri speciale, în sensul că se căutau haine vechi, jerpelite şi se croiau două, trei perechi de obiele, asortate după culoare, ca să ştim să le deosebim. Obielele se înfăşurau pe lângă laba piciorului, iar piciorul se introducea atent în cizmă, după ce în prealabil s-au scos paiele. Bine, vorba vine, paiele, pentru că nu mai semănau deloc a paie, era doar o masă amorfă, umedă şi colorată maro spre vânăt şi care avea un miros specific, inconfundabil. La început obielele erau moi şi pufoase, foarte călduroase, dar, cu timpul, prindeau pojghiţă, deveneau de consistenta tablei şi nu mai izolau piciorul. Acesta era semnalul că trebuie schimbate. Într-o zi destul de plăcută de noiembrie, cenuşie, dar călduţă, iată-ne pe toţi băieţii la şcoală încălţaţi în cizme cu tureacul întors în afară. Linia alb–vineţie din partea de sus a cizmei, linie care semăna cu o manşetă de 4-5 centimetri, era semnul bărbăţiei, adică dacă nu aveai cizma „indoită” nu erai şmecher şi dacă nu erai şmecher nu erai ales să joci războiul.

La început îndoitura de sus a cizmei îţi producea adevărate răni la fluierul piciorului şi nici izmenele oricât de groase nu te scăpau de chin, dar toţi strângeam din dinţi şi înduram, arătând cât de bărbaţi suntem. În ziua aceea, înainte de ore am tras un război pe cinste, aproape trei ceasuri de urmăriri şi împuşcături, atacuri şi retrageri strategice, ambuscade, luări de prizonieri, deportări în holul clasei şi câte altele, dar important era faptul că am rămas cu toţii în viaţă, aşa că mâine s-o putem lua de la capăt. Nefiind frig afară, în urma războiului, eram uzi leoarcă, asudaţi din cap până-n picioare. Paiele din cizme păreau îmbibate cu apă, iar tălpile goale începuseră să ne usture îngrozitor, se vede că pielea ca opinca, tăbăcită peste vară, începea să-şi piardă rezistenţă. Bine măcar că s-a terminat.

Sună clopoţelul, intrăm în clasă. Deşi este ora amiezii, în clasă e frig şi întuneric. Îi spunem învăţătoarei să aprindă lampa, că nu vedem să scriem. Dar ce, crezi că gazul curge pe pârăul Şomuzului, replică doamna? Ne chiorâm aplecaţi peste caiete, scriem la nimereală. Frigul începe să pătrundă prin hainele ude, făcându-l şi mai aprig. Tremuram cu toţii, mai ales băieţii, dar n-aveam de ales. Îmi vine să spun ceva, să mă revolt, dar mă liniştesc când îmi aduc aminte de liniile primite peste dosul degetelor de la mâini, iar la frigul ăsta numai asta îmi lipseşte. Încerc să scriu ce ni se dictează, gândindu-mă la focul din soba de acasă. Gata, de mâine am terminat-o cu războiul, nu-s eu prostul care să mai sufere de frig. Am mai jurat asta de câteva ori, dar tot degeaba. Deodată se aude o bătaie în uşa clasei. Uşa fiind în spatele nostru, ne întoarcem toţi ca la comanda să vedem cine-i.

Intră un domn înalt, cu părul vâlvoi, însoţit de o doamnă, moaşa satului. Învăţătoarea face semn să ne ridicăm. Zicem cu toţii: bunăăziiiuuuuuaa, deşi era seară, dacă ne luăm după întunericul din încăpere. Domnul e doctorul care vine odată pe an în inspecţie. Îl ştim de anul trecut, oameni îl numesc doctorul Mops, din cauză că seamănă la faţă cu un căţel pechinez. Pe noi mai puţin ne interesează cum îl poreclesc oamenii, noi suntem mai mult preocupaţi pe unde scoatem cămaşa, pentru că domnul e groaznic de rău, după ce că ţipă la noi, ne mai şi plezneşte peste faţă cu lăboaiele lui cât hârleţul. Ştim ce urmează: controlul. Trebuie să scoatem batista şi să punem mâinile pe bancă pentru controlul unghiilor. Treaba e groasă, eu şi mulţi alţii nu avem batistă, nu obişnuiam aşa ceva, nu se purta. Ne ştergeam nasul cu mâneca, schimbând când dreapta când stânga, până ce manşetele deveneau lucioase şi impermeabile. Despre unghii nici nu prea vreau să-mi amintesc, doar în treacăt. Niciodată nu aveam unghiile tăiate, şi nu numai eu, ci aproape toţi, pentru simplul fapt că nu aveam cu ce să le tăiem.

Despre unghiere nu putea fi vorba, de abia prin clasa a şasea am văzut una pentru prima dată, aşa că de cele mai multe ori încercam să ne tăiem unghiile cu lama. De obicei lama nu aluneca pe conturul degetului, ci la un moment dat o lua brusc şi se afunda în carne. Era groaznic. O altă metodă era foarfeca, dar nu cea de tăiat unghiile, nici nu ştiam că există aşa ceva, ci foarfeca de tuns oile. Eu eram privilegiat pentru că tatăl meu fiind cojocar, avea o foarfecă de vreo 35 de centimetri, foarte ascuţită, dar pe care la vârsta aceea nu prea puteam s-o ţin în mână. Aşa că metoda cea mai bună era să-mi rod unghiile sau să aştept să se tocească în mod natural. În ziua cu pricina, unghiile mele erau deja întoarse spre interior, iar sub ele adunat tot ce s-a prins după „război”. Doctorul se opreşte pe rând în dreptul fiecăruia, ne beşteleşte pe noi şi familiile noastre de „mizerabili”, după care îşi încheie peroraţia cu câte un rând de palme ştiinţific aplicate în locuri numai de el ştiute.

Mi-am primit şi eu porţia, normal, ca toţi ceilalţi. Între timp, doamna aprinsese lampa şi venea cu lumina cât mai aproape de fiecare pentru că reuşita controlului să fie garantată. După ce doctorul, secondat de moaşă, a terminat, după ce ne-a făcut pe toţi neisprăviţi, plăgi ale societăţii, oameni de nimic şi fără viitor, am crezut că în sfârşit va pleca. Şi chiar se îndreptă spre uşă, timp în care noi, uitând de frigul năprasnic, ne trăgeam sufletul sau, mă rog, cât a mai rămas din el. Deodată, omul se întoarce de parcă ar fi uitat ceva, se îndreaptă spre catedră, se opreşte brusc şi tună: toată lumea, descălţarea! Am înlemnit, mi-am zis, gata, asta e sfârşitul. Nu îndrăzneam să mă aplec asupra cizmelor şi de frică, dar şi din cauza amorţelii. Frigul şi frica m-au paralizat. Doctorul mai urlă o dată, aşa că văzând că nu-i de glumă, am început să ne tragem care cum putea cizmele şi să le punem sub bancă. Daţi totul jos, şi ciorapii, ţipa omul! Care ciorapi, îl întreb? Ciorapii tăi, doar nu ai altuia, ce n-ai înţeles, măgarule? Păi, eu n-am ciorapi, îi zic, cum să-i dau jos, întreb tremurând?

Se repede omul cât muntele spre mine: băi neghiobule, după ce că eşti măgar îţi și baţi joc de mine? Eşti un bou, îmi zice şuierând doctorul! De frică, ca să-l mai îmbunez, îi zic: mulţumesc, asemenea! Aşa m-a învăţat tata, să vorbesc frumos cu domnii cei mari. Omul turbează pe loc şi se prăvale peste mine, agitând mâinile şi picioarele cum îi venea la îndemână. Şi cred că ar fi continuat mult să mă ologească, dacă nasul lui fin, de Mops, n-ar fi sesizat un uşor miros, înţepător şi înecăcios provenind de la o pereche de picioare macerate în suc de paie învechite, ca să nu mai spun de mirosul emanat de cizmele a căror gură deschisă duhnea a rânced şi sudoare stătuta. Pentru noi, cei descălţaţi, mirosul de picioare nu era o problemă, eram obişnuiţi, însă pentru omul subţire, doctorul venit de la oraş, asta a fost prea mult.

A cedat, şi-a pus mâna la nas şi a luat-o la fugă pe uşă, mormăind în semisurdină niscaiva blesteme aducătoare de moarte. Am răsuflat uşuraţi, ne-am încălţat la loc, lampa era aprinsă, aşa că lecţiile au continuat fără ca vreunul din noi să mai scoată vreo vorbă. Duşmanul a fost învins şi alungat, iar noi am revenit la cele de mai înainte. Totuşi, câteva schimbări a trebuit să facem în ceea ce priveşte igiena noastră, nu ne mai spălam pe picioare o dată pe lună, ci la două săptămâni.

2 comentarii publicate:

  1. Florin spune:

    frumos, felicitari David!!!

  2. Elena spune:

    Felicitări!

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.