Evoluția conflictului de muncă de la Crucea. Interviu cu Mihai Cioată

scris de Doru Bighiu
6 mart. 2015
6 mart. 2015, ora 20:45

– Te-a surprins nominalizarea ministrului Andrei Gerea în funcţia de consilier personal onorific?

– Domnul ministru a simţit nevoia de a avea un om de încredere, din afara CNU Bucureşti sau Crucea, care să nu fie nici director, nici sindicalist. Dl ministru a fost atras într-un conflict de muncă care putea fi evitat dacă directorii şi liderii de sindicat şi-ar fi făcut bine treaba. După două zile în care am stat de vorbă cu sute de mineri, dl ministru a înţeles nu numai că minerii au încredere în mine, ci şi că-i pot prezenta corect şi echidistant situaţia. Astfel, m-am trezit în situaţia ca din jurnalist ajuns la faţa locului pentru relatarea unui conflict de muncă să fiu solicitat de către mineri să le expun doleanţele în faţa celor veniţi de la judeţ şi de la minister. Surprins şi eu, ca şi cei care erau veniţi, de avalanşa problemelor ridicate, am încercat să le ordonez în aşa fel, încât şi ei, dar şi cei veniţi, să înţeleagă adevăratele probleme cu care se confruntă.

– S-a speculat despre plecarea ta la Bucureşti, să lucrezi la minister.

– Nu plec la Bucureşti. Am convenit cu dl ministru să rămân în Dorna şi să-i fiu omul de legătură cu minerii şi sindicatul de la Crucea. Oricând, în timpul liber, dacă voi fi solicitat să dau o mână de ajutor, o pot face. Ori de câte ori dl ministru mă va solicita să intru în legătură cu reprezentanţi ai minerilor pe diverse probleme, o pot face, chiar şi pentru alte zone miniere ajunse în impas.

– Cum comentezi reluarea conflictului de muncă de la Crucea?

– În urma grevei din luna ianuarie, și a discuțiilor avute la Crucea cu minerii, m-am deplasat la București pentru o întâlnire cu dl ministru Gerea. Dl ministru, în urma informațiilor culese în timpul grevei, a luat legătura cu Ministerul de Finanțe și cu Casa Națională de Pensii, pentru a vedea ce posibilități concrete există în legătură cu finanțarea cererilor salariale, dar și cu drepturile prevăzute de lege referitoare la încadrarea în condiții de muncă speciale, în vederea întocmirii dosarelor de pensie a celor care au dreptul să iasă la pensie. Pe baza informațiilor pe care le-a obținut, dl ministru a spus că până la rectificarea bugetară ce va avea loc în vară (luna iunie), nu există bază legală de acordare a unor sporuri salariale.

Comisia paritară patronat-sindicat, din 23-24 februarie, a propus două variante de stimulente financiare, care se încadrează în limita bugetului prevăzut pentru 2015, urmând ca după rectificarea bugetară din vară, și semnarea contract colectiv de muncă, să se găsească o variantă finală. Minerii au respins ambele variante, intrând din nou în grevă. Dl ministru a sugerat în urma proastei gestionări a conflictului de muncă, demiterea conducerii CNU București. Și în luna ianuarie, și acum, lipsa dialogului real între mineri și liderii de sindicat pe de-o parte, și între liderii de sindicat și conducere, au dus la această situație de nemulțumire generală. Lipsa credibilității liderilor de sindicat, dar și a autorității conducerii CNU, au dus la o situație fără ieșire. În momentul de față, oamenii nu știu cu cine să mai discute și cui să se adreseze.

Vidul de autoritate creat, duce la menținerea unei greve în condiții extreme (oamenii s-au blocat în mină), a cărei finalitate nu se întrevede. Rămâne ca numirea unei noi conduceri la CNU București și Crucea, să reia dialogul direct între mineri și factorii de decizie, și să ducă la găsirea unor soluții urgente de deblocare a conflictului declanșat.

– Ce se întâmplă la nivel național?

– Din nefericire, chiar dacă e un clişeu, politicienii ne-au vândut. Pare ciudat ce spun, însă trebuie să-l recitim pe Marx. E greu de acceptat că vine unul şi-ţi spune că “munţii ăştia nu mai sunt ai tăi”. Ți-ai lăsat sănătatea în mine, ai trudit pentru un salariu, iar acum ţi se spune că ai nevoie de licenţă sau că se închide mina, că aşa vrea cineva, fie Statul, FMI samd. E mai mult decât frustrant. Munţii ăştia, cu ceea ce au în subsolul lor, sau deasupra lor, pădurile, nu numai că ne-au asigurat traiul, ci au creat o civilizaţie, iar pentru păstrarea acesteia, noi trebuie să ne luptăm. Țara Dornelor, Valea Bistriţei riscă un derapaj periculos, economic şi social, fără precedent. I-am spus preşedintelui Nechifor, de faţă cu câteva sute de mineri, că judeţul pe care-l păstoreşte se va număra în scurt timp printre primele judeţe sărace ale ţării.

Pădurile nu vor rezista mai mult de 5 ani, la modul în care le exploatează HolzIndustrie, mineritul l-au pus deja pe butuci, iar turismul este departe de a fi o alternativă reală. De bine de rău, am supravieţuit până în mileniul trei. Acum însă putem asista la distrugerea unui mod de viaţă. E vorba de un habitat complex, nu numai economic şi social, ci şi spiritual. Inclusiv preoţii trebuie să se implice pentru salvarea acestui tip de civilizaţie. Eu, din profesor interesat ca părinţii să-şi trimită copiii la şcoală, am ajuns să mediez întâlniri între lemnari şi Gerald Schweighofer, preşedintele HolzIndustrie, iar mai nou, să-i fiu consilier personal unui ministru care poate menţine sute de familii, adică mii de oameni, la casele lor.

– De ce să se implice preoţii?

– Aşa cum eu aştept copiii să vină la şcoală, aşa îşi aşteaptă ei enoriaşii la biserică. Dacă satele se golesc, nu se golesc doar sălile de clasă, ci şi bisericile. Cui vor mai ţine predici? Se distruge până şi substanţa Ortodoxiei. Oare e chiar atât de greu să realizeze cineva acest lucru?

– Ce se mai poate face?

– Dumnezeu ne-a dat totul: muntele cu resursele sale, cu ape, cu păduri. Acum ni se iau toate, pe rând. Statul a vândut tot, pentru că are nevoie de a susţine numărul arbitrar de umflat al funcţionarilor de stat sau e obligat de FMI să mai “privatizeze” din munţi, ape şi păduri, ca să vină de-alde “Scweighy” să facă el “mediu de afaceri”. Sărmanilor oameni li se ia preşul de sub picioare şi nimeni nu reacţionează. Nechifor le-a spus minerilor să nu fie “încăpăţânaţi”, ca cei din Bihor, pentru că riscă să li se închidă mina. Halucinant! Prefectul făcea declaraţii hilare anul trecut, spunându-le lemnarilor că dacă nu fac faţă celor de la HolzIndustrie, să se apuce de artizanat şi de turism. Individului ăstuia ar fi trebuit să i se ceară demisia a doua zi. Însă cine să o facă? Presa? Aservită tuturor partidelor care se perindă prin fruntea judeţului? Asociaţiile? Care asociaţii?

– Unde s-a greşit?

– Din păcate, aşa cum s-a greşit şi cu agricultura, şi în domeniul economiei, lipsa unor strategii de dezvoltare pe termen mediu şi lung au dus la “îngroparea” unor sectoare de mare importanţă pentru dezvoltarea regională, cu implicaţii sociale pe termen scurt şi mediu, devastatoare pentru România. Închiderea fără nicio noimă a unor bazine miniere, plecând numai de la sloganul că nu sunt rentabile, a dus ca milioane de familii să se vadă în imposibilitatea de a mai găsi un loc de muncă în zonele în care locuiau. Aşa au apărut vestitele “zone defavorizate”. Reconversia socială, atât de trâmbiţată în anii ’90, nu a fost decât o perdea de fum lansată de guvernele care au gestionat la vremea respectivă zonele miniere. În fapt, această reconversie care a tocat fonduri substanţiale de la bugetul statului, şi nu numai, nu a asigurat decât punctual, situaţii care au acoperit sub 2%, forţa de muncă disponibilizată în aceste zone. Efectul? Oameni în plină maturitate au fost nevoiţi să-şi pună traista în băţ şi să ajungă căpşunarii Europei, dezmembrând familiile, abandonându-şi copiii şi bătrânii neputincioşi.

– Cum ieşim din situaţia asta?

– E foarte greu, atâta vreme cât la intrarea în Uniunea Europeană noi nu am negociat interesele României, nu am avut nicio strategie pusă la pusă la punct în niciun domeniu şi, de dragul intrării în UE, am acceptat politicile economice şi financiare ale acestei structuri care, la nivel global, îşi avea interesele ei. Acum, rezultatele încep să se vadă şi le resimţim din ce în ce mai dureros, de la un an la altul. Și în agricultură, şi în economie, vedem abia acum că încercările disperate din ultimii ani de redresare şi dezvoltare se lovesc de nişte acte semnate în perioada de preaderare.

Noi nu am negociat, aşa cum a făcut Polonia, care a ştiut de la bun început ce îşi doreşte, odată cu intrarea în Uniunea Europeană. Și acum, Polonia are un cuvânt greu de spus şi îşi restructurează din mers o serie de neajunsuri legate de Piaţa Europeană. Noi continuăm să bâjbâim şi nu suntem în stare, nici atunci când ni se cere, pe diverse domenii de activitate, să înaintăm planuri de perspectivă economică, de dezvoltarea a infrastructurii, punându-i în situaţii de-a dreptul jenante şi pe cei din Comisia Europeană, care se văd nevoiţi să ne returneze, pentru actualizare, aceste planuri. Nu ne “pupăm” cu politicile de dezvoltare regională care se au în vedere pentru zona ţării noastre şi a Europei de sud-est.

Noi suntem puşi, aproape întotdeauna, în faţa faptului împlinit şi de a executa nişte directive semnate în altă parte decât în România. Aşa am ajuns. O ţară cu un potenţial geografic imens şi cu resurse minerale apreciabile importă aproape totul. N-ar fi o surpriză să se întâmple acelaşi lucru şi cu minereurile radioactive, atât de necesare centralei nucleare de la Cernavodă. Cum ieşim din situaţia asta? Singura cale este să începem să gândim cu capul nostru ceea ce dorim să facem, atât pentru noi, cât şi pentru cei din jurul nostru. Pentru asta e nevoie de oameni noi şi de un alt tip de gândire.

1 comentariu publicat:

  1. darling spune:

    şi totuşi îşi merită majorarea de salariu, aceşti oameni nu trăiesc mai mult de 50-55 de ani.

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.