Știrile zilei de30 noiembrie 2021

Amintirile lui David Croitor: felinarul cu gaz

Amintirea cea mai duioasă și care îmi revine în minte an de an, la început de octombrie, este una în care eu și bunica ne duceam la muls vaca. Mulsoarea de seară, îi zicea bunica. Pentru că zilele începuseră a-și pierde din vlagă, iar nopțile se lăsau mai devreme peste sat, oamenii se adunau prin case, aprindeau lampa și așezați pe laiță sau chiar în pat, tolăniți pe strujacul umplut cu paie, începeau a povesti câte și mai câte, întâmplări de pe timpuri.

Vorbeau între ei, mama, tata și bunica, despre cum erau vremurile de altădată, cum lumea parcă era altfel, cum oamenii erau mai buni și mai cu frică de Dumnezeu, „nu ca acum când unii dintre ei și-au făcut rost de becuri și umblă haimanale pe ulițe ca să sperie lumea cumsecade”. Vorbeau și crănțăneau între dinți sâmburi de bostan, fripți pe șparhat la foc molcom ca să nu se ardă prea tare.

Bunica, fiindcă nu mai avea decât un dinte, nu mânca sâmburi, pentru că nu mai avea cum, însă ca să nu facă notă discordantă față de ceilalți își scotea din buzunarul șorțului câteva uscături, adică bucăți de măr uscate la soare, pe care le băga în gură și trăgea de ele până hăt spre seară când se stingea lampa și toată suflarea ațipea pe loc. Înainte însă de a se aduna în casă, fiecare de pe unde avea treabă, trebuiau puse la punct toate lucrurile.

Nu puteai lăsa vaca neadăpată și nici găinile la îndemâna dihorilor care mișunau noapte de noapte, așa că trebuia neapărat umplut ciubărul cel mare cu vreo trei căldări de apă, după care ușa de la bordeiul găinilor trebuia priponită zdravăn cu un șpraiț de scândură sau cu un lătunoi. Odată ce toate acestea erau puse la punct, un singur lucru mai trebuia făcut și după aceea puteai spune că ziua fusese încheiată cum trebuie.

Acesta era mulsul vacii, sau mulsoarea de seară, cum tot repeta bunica fără ca cineva să o întrebe. Mulsoarea de seară se deosebea de mulsoarea de dimineață prin faptul că vaca dădea lapte mai puțin, cu alte cuvinte era nevoie de mai puțină muncă și mai puțin timp. Necazul cel mare însă era faptul că seara în grajd nu se mai vedea nimic, era beznă totală, așa că bunica avea nevoie de lumină ca să poată face treaba așa cum trebuie.

Și nu orice fel de lumină, ci lumină ținută aproape, lângă țâța vacii, cum spunea ea, pentru că mulsul nu-i lucru de șagă, adică nu tragi de țâțe încolo și încoace fără să vezi unde ajunge laptele. Odată cu venirea întunericului, bunica lua găleata cea roșie cu capac și cu gură mare cât a lu’ lelea Dora, când se sfădea cu moșul Leonte peste gard, punea vreo două ulcele de apă pentru spălat țâțele vacii, lua apoi felinarul și mi-l punea în mână, spunându-mi amenințător ca nu cumva să îl scap pe jos sau să îl dau pe o parte și să se verse gazul.

Felinarul era vechi și hodorogit, de abia se mai ținea, însă bunica nu se îndura să îl zvârle la gunoi, cum tot o sfătuia tata, spunându-i nu odată: „dar zvârle hârbul cela! Nu vezi că nu-i de nicio hasnă, vrei să aprinzi șura sau grajdul cu el? Hai să luăm unul nou și gata, ce tot o lungim așa?”.

Degeaba vorbea tata, bunica avea socotelile ei, și până nu scotea untul din orice hleab nu te puteai înțelege cu ea. Până la urmă, tata a cedat și a lăsat-o în plata Domnului, astfel că tot necazul cu felinarul cădea asupra mea pentru că eu trebuia să am grijă să nu se stingă de la vânt și mai ales să nu vărs gazul, care nu numai că era scump, dar nici nu-l găseai pe toate drumurile, cum zicea adesea bunica. Odată intrați în grajd, bunica și-a tras scăunelul de după ușă, s-a băgat cât mai sub vacă, iar mie mi-a spus să vin cu felinarul aproape ca să vadă ce face.

M-am apropiat, stăteam chiar la coada vacii, cu felinarul în mână, și mă gândeam aiurea în timp ce urmăream jocul de umbre și lumini de pe pereți. În grajd era cald, iar din nările vacii se ridicau aburi cenușii. Bunica trăgea de țâțele vacii icnind, iar laptele a început să curgă în jeturi, făcând gălăgie la atingerea fundului găleții de tablă, după care, găleata umplându-se, zgomotul acela se atenua, devenind blând și catifelat, pentru că deasupra laptelui se forma un strat gros de spumă caldă.

O rog pe bunica să îmi dea să beau din găleată, însă ea îmi spune să am răbdare până ajungem în casă ca să-l strecoare, dar eu n-o ascult și-i cer în continuare, amenințând-o că dacă nu-mi dă lapte plec cu felinarul și o las pe întuneric s-o muște guzanii care mișunau pe lângă vacă fără pic rușine, chiar în prezența noastră. Bunica zâmbește, pentru că ea nu se teme de guzani, însă parcă nici pe întuneric n-ar vrea să rămână. După câteva clipe de cumpănă și judecată, bunica îmi întinde găleata, pe jumătate plină, mă aplec ținând felinarul în poală, bag capul cu totul în găleată și sorb cu sete. După un timp, bunica îmi trage găleata și îmi spune: „ho, băiete, că o să dai în dalac”.

Mă opresc forțat, scot capul din găleată și mă șterg pe la gură de spuma care îmi acoperise toată fața. După câteva minute încep să simt o usturime subțire și o arsură surdă între coapse. „Ce-o fi oare”, mă întreb speriat. Încerc să mă pipăi discret, ascuns de privirile bunicii care avea obiceiul de a vedea și ceea ce nu se vede, duc mâna la gură și apoi la nas și, culmea, îmi dau seama că atunci când m-am aplecat să beau lapte am vărsat gazul din felinar drept în poala mea.

N-am zis nimic, m-am făcut că plouă, deși nu era cazul pentru că cerul era senin și plin de stele, după care mi-am văzut de treabă ca să poată bunica termina de muls. După ce totul a fost gata am ieșit din grajd, luând-o înainte, fiindcă eram cel cu lumina, iar bunica cu găleata aproape plină pășea în urma mea. În casă era cald, luminile focului din sobă dansau pe tavan, mama și tata vorbeau de-ale lor, iar cele două surori mai mici adormiseră de-a curmezișul patului.

Bunica își leapădă șcrabii în tindă, iar eu întru încălțat, plin de balegă pe bocanci, astfel că tata mă vede și strigă la mine cu putere: „bă, vezi că aici ești în casă, nu în grajd, mergi de-ți lasă încălțările afară, nu ți-e rușine să intri așa?”. Suflu în felinar și mă întorc în tindă, unde era un frig de îți clănțăneau dinții, mă descalț în grabă și intru înapoi în casă. N-am apucat să fac nici doi pași că am și început să simt miros de gaz, ba chiar și mama îl întreabă pe tata:

„Ce pute așa a gaz în casă de îți vine să-ți verși mațele?”

Tata strâmbă din nas, trage adânc aer în nări după care spune: „da, femeie, ai dreptate, aici miroase tare a gaz, dar nu știu de unde vine”. Tac mâlc și mă fac că nu știu nimic, ba mai mult le spun părinților că mi-e tare somn și că vreau să mă culc imediat. Chiar dacă locuiam cu toții în aceeași cameră, aveam totuși două paturi sănătoase, ambele cu strujac gros umplut cu paie, așa că odată culcat te prindea somnul și nu mai știai nimic până a doua zi. M-am băgat repede sub oghealul gros, umplut cu lână de oaie, și m-am învelit bine ca să nu cumva să iasă mirosul de gaz în afară.

Știam că dacă se află că am prăduit gazul zile bune nu mai am. Stând ghemuit sub plapumă, fiind și foarte cald, am început să simt tot mai tare cum mă ustură pielea, însă stăteam așa și răbdam de frică să nu afle nimeni despre necazul care s-a abătut asupra mea, și nu la durere mă gândeam, ci la gazul care se vărsase, gaz despre care dacă ar fi aflat bunica m-ar fi jupuit de viu.

Trăgeam nădejde că mă va lua somnul și nu voi mai simți nimic, iar a doua zi când mă voi scula totul va fi ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Noaptea aceea a trecut cu greu, a fost un adevărat coșmar, asta deoarece cu cât orele înaintau, cu atât usturimile se întețeau, iar eu nu puteam face nimic. Intrasem pe un drum înfundat, fără scăpare. Dimineață, când s-au trezit toți, m-au alungat și pe mine din culcuș. Am coborât cu greu fiindcă mă dureau toate cele, iar de mers de abia mai puteam face un pas și acela cu mari eforturi.

Prima care și-a dat seama că ceva nu-i bine cu mine a fost mama. M-a întrebat ce am, iar eu i-am răspuns că nimic, însă mama a simțit totul, a venit lângă mine și pentru că eram pătat de gaz pe pantaloni mi i-a dat imediat jos. Când a văzut ce s-a întâmplat și-a pus mâinile la gură și a țipat, după care a început să plângă. A venit și tata lângă noi. M-am uitat și eu în jos, însă nu m-am speriat atât de tare deoarece nu mă mai durea ca seară trecută.

Fiind copil de vreo șase ani nu realizăm grozăvia. Toată pielea de pe burtă și mai jos până spre genunchi s-a umflat îngrozitor, peste tot îmi atârnau un fel de pungi ca de plastic, transparente și pline cu un fel de lichid incolor. Când m-au întrebat ce am făcut, deși lucrurile erau vizibile de la distanță, nici măcar atunci nu am recunoscut nimic, de frică să nu mă bată pentru că am vărsat gazul, despre care toată lumea vorbea că este scump și trebuie păzit ca ochii din cap.

Am bolmojit eu ce am putut, inventând minciună peste minciună, până când m-au lăsat în pace. După două zile totul s-a retras, nu mai aveam nimic, eram ca nou. Doar gazul din felinar se dusese pe apa sâmbetei, deși toată treaba se petrecuse într-o joi seară. Chiar dacă am trecut prin ce am trecut, chiar dacă ani mulți s-au scurs, nimeni nu îmi poate scoate din cap și din suflet amintirea acelor clipe când eram copil și stăteam la coada vacii cu felinarul în mână, când auzeam cum laptele curge în găleată și, mai ales, cum sorbeam spuma cu capul băgat în găleată până la gât.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.