Astăzi20 ianuarie 2021

COVID-19, noul meu prieten

Se spune că atunci când ai un dușman prea puternic pentru a-l învinge cea mai bună metodă de a scăpa de el este să ți-l faci prieten. Sunt cel puțin două motive pentru care merită această încercare, deși nu este ușor deloc să îmblânzești pe cineva care îți vrea moartea cu orice preț.

Primul dintre motive este acela că dușmanul tău fiind prea puternic, iar tu fiind nevoit să intri în luptă cu el, trebuie să găsești o cale de a evita sau de a amâna confruntarea directă, în caz contrar, într-o luptă pe viață și pe moarte, vei fi învins de la bun început. Al doilea motiv ar fi acela că, dacă reușești să ți-l faci prieten, sau, mă rog, măcar amic, s-ar putea să descoperi că inamicul tău nu-i chiar așa de periculos cum pare, ba dimpotrivă, are chiar și părțile lui bune.

Înainte de a mă împrieteni cu noul Coronavirus, alias COVID-19, am trecut printr-o suită de stări sufletești care mi-au ridicat o serie de întrebări la care nu am găsit un răspuns mulțumitor nici atunci și nici acum. Aceste întrebări n-au venit chiar de la început, adică de la apariția zvonurilor cum că ar exista un virus apărut în China și care are tendința de a o lua razna prin lume cu misiunea clară de a ucide. Nu! Acestea au apărut mai târziu, atunci când existența acestui virus a fost confirmată în UE.

Chiar și atunci am avut ceva rețineri în a crede că el există cu adevărat, însă odată cu trecerea zilelor lucrurile căpătau contur, iar asta m-a făcut să mă gândesc serios la tot ceea ce se întâmplă. În paralel cu răspândirea virusului și, implicit, a panicii, mărturisesc că și pe mine au început să mă treacă vreo câțiva fiori reci pe șira spinării, frica începea să mă ia în stăpânire, iar eu nu puteam, nu eram în stare să opun nici cea mai mică rezistență.

În prima fază, după ce am fost sigur că virusul este ceva serios, am avut o stare de revoltă, o revoltă în gol. Era, mai degrabă, un fel de frustrare, în sensul că nu-mi puteam închipui că, cel puțin pentru o vreme, n-o să mai pot face ceea ce făceam până atunci. M-am gândit mai adânc și mi-am dat seama că n-o să mai pot face expoziții, și nu la lipsa sălilor mă gândeam, ci la faptul că lumea fiind deja speriată cui îi mai arde de așa ceva?

Cine mai are nevoie de artă acum când boala și moartea bat la ușă?

Acestea erau întrebările pe care mi le puneam întruna aproape obsesiv. Se petrecea, cel puțin în mintea mea, evident, sub imperiul fricii, un fenomen straniu, și anume că vedeam tot mai clar faptul că omul, ca ființă care s-a crezut cândva superioară, o să ajungă mai rău decât un prădător și asta pentru că va fi nevoit să supraviețuiască în virtutea instinctului de conservare. Tot atunci m-am gândit că, în acest context, va câștiga cel mai tare, cel mai rezistent fizic și nicidecum oamenii care au avut sau vor avea preocupări intelectuale.

Câteva zile am fost de-a dreptul chinuit de aceste gânduri și, în virtutea acestui lucru, m-am văzut deodată inutil ca om. M-am gândit la cele două albume pe care le-am publicat, la cartea de povestiri pe care am scris-o anul trecut, la cele peste două mii de lucrări pe care le-am făcut de-a lungul a 40 de ani de muncă, la expoziții, mi-am trecut prin fața ochilor toată viața și am tras concluzia că totul este zero și nimic nu mai stă în picioare în acest context al spaimei.

Am vorbit la telefon și cu câțiva prieteni pictori, căutând să mă agăț de ceva, de vreun cuvânt de încurajare poate, însă spre surprinderea mea am aflat că și ei sunt la fel de speriați ca și mine, ba poate chiar și mai tare. După alte câteva zile în care părea că sunt pe cale de a-mi accepta soarta, deodată, într-o seară târzie, pe când mă chinuiam să adorm, mi-am adus aminte că, de fapt, eu sunt un om credincios, lucru pe care îl uitasem cu totul din pricina fricii.

Odată cu această revelație, ca să zic așa, toată paradigma mea s-a schimbat într-o clipă. Am început să mă agăț cu fervoare de Dumnezeu, spunându-mi că, de fapt, eu nu exist pe lumea asta la voia întâmplării, că sunt aici cu un scop precis, deci ca urmare a acestor lucruri nu are rost să mă gândesc la nimic rău pentru că nu se va întâmpla cu mine decât ceea ce trebuie să se întâmple, iar asta independent de voința mea.

Totodată, ca prin minune, mi-a dispărut și frica, ba mai mult, am început chiar să prind și curaj. În acest nou context m-am gândit iarăși la virus și la ravagiile pe care le făcea acesta în toată lumea, întrebându-mă de ce a apărut, unde a apărut și mai ales care este misiunea lui, pentru că am exclus faptul că apariția lui ar fi una pur întâmplătoare.

Punctual, m-am întrebat care va fi noua mea relație cu el. Îmi va fi oare frică în continuare, paralizându-mă și scoțându-mă pe o linie moartă sau, datorită lui, viața mea va căpăta o nouă turnură, evident spre bine? Atunci am început să-l analizez mai de aproape, nu prin metode științifice, nici nu aveam cum, ci prin prisma relației mele cu Dumnezeu.

Mi-am zis că dacă Dumnezeu l-a îngăduit pe pământ, lăsându-l să-și facă de cap printre oameni, înseamnă că el, virusul adică, are un rost, asta fără nicio îndoială. Odată lămurită treaba aceasta, am mers mai departe pe firul acestei logici și m-am întrebat care este lucrarea lui, ce anume vrea să ne spună el nouă, oamenilor? Ce anume vrea să-mi arate mie? Ce anume vrea să înțeleg eu? Aceste ultime întrebări m-au făcut să încerc a mă lămuri cu privire la două lucruri.

Primul: ce este acest virus și cum lucrează el, care este identitatea lui, iar al doilea: cine sunt eu, de fapt, și unde mă situez eu în planul lui Dumnezeu. Despre virus n-am aflat mare lucru, așa că l-am abandonat pentru moment, îndreptându-mi atenția asupra mea așa cum n-o mai făcusem niciodată până atunci. Nu mi-a trebuit mult timp ca să aflu despre mine lucruri surprinzătoare, și anume că prima dată mi-am dat seama că nu sunt atât de mare pe cât credeam.

Ba mai mult, mi-am dat seama că eu însumi nu pot face absolut nimic în lupta aceasta în afară de a mă izola de ceilalți oameni. Ori, dacă mă izolez, aceasta înseamnă că eu fac rabat de la condiția mea de ființă socială, lucru total împotriva naturii umane. Să spunem că voi accepta izolarea pentru un timp limitat, ceea ce este în regulă, dar dacă această stare va dura mult mai mult, ce se va întâmpla?

Ce fel de oameni vom fi noi dacă nu ne vom mai putea întâlni fizic? Iată o întrebare la care eu, cel puțin, n-am găsit răspuns. Bine, știu că toți credem că, în curând, lucrurile vor reveni la normal, și eu sper asta, dar dacă? Aceasta-i întrebarea care mă face să tremur înlăuntrul meu. Când va fi acel în curând? Peste o lună, peste două, peste șase, la toamnă? Această incertitudine încă mă macină mărunt. În al doilea rând, făcându-mi o introspecție serioasă, am constatat că, în ciuda faptului că prin mine însumi nu sunt mare lucru, în ochii lui Dumnezeu valorez foarte mult, valorez enorm.

Am ajuns la această concluzie după ce mi-am dat seama că pentru mine a murit Hristos, fiul lui Dumnezeu, adică pentru viața mea a fost oferit un preț incomensurabil. Ori, dacă cineva a plătit atât de mult numai pentru ca eu să trăiesc, înseamnă că sunt important. Bun, și dacă sunt important, atunci de ce sunt atât de vulnerabil, de ce par abandonat în fața unui virus invizibil? Această întrebare m-a pus pe gânduri, în sensul că dacă Dumnezeu a cheltuit atât de mult pentru biata mea ființă, iar eu voi fi doborât de acest nimic încoronat, înseamnă că El nu are putere să-și apere lucrul său? Exclus!

Dumnezeu este atotputernic, iar acest fapt nu se discută. Concluzia corectă și logică, rezultată în urma acestei analize, ar fi că eu ca ființă răscumpărată, fiind proprietate a lui Dumnezeu, sunt invulnerabil. Nimic nu mă mai poate atinge. Și, totuși, de ce mi-e frică? Răspunsul este simplu, problema care-mi provoacă teama este la mine. Eu nu sunt congruent cu ființa răscumpărată de Dumnezeu. Nu sunt încă reabilitat, duc cu mine resturi din omul vechi.

Dumnezeu m-a creat ca să fiu fericit, dar nu sunt. De ce? Pentru că m-am supraestimat, m-am supradimensionat, crezând că eu îmi voi putea procura singur fericirea. Am încercat, dar n-am putut. Un alt lucru care m-a împiedicat să fiu fericit este acela că n-am știut să mă opresc măcar pentru o vreme și să stau să contemplu frumusețea acestei lumi pentru a mă umple de bucurie. N-am avut timp să privesc albastrul cerului, n-am avut timp să miros o floare sau să mă tăvălesc prin iarbă, n-am avut timp.

Eram mereu pe fugă, alergam după himere, căutam să fiu primul în toate, uitasem să iubesc oamenii și, cel mai grav, uitasem de unde am plecat. Plecasem din cer, venisem pe pământ, unde stăteam cu chirie, dar fără să plătesc ceva, totul fiind achitat anticipat, având totul la îndemână și din belșug. Am risipit, am fost violent cu natura, n-am știut să mi-o fac prietenă și asta pentru că m-am crezut mai presus de ea, m-am crezut stăpân. După ce mi-am făcut această analiză, am tras concluzia că în relația mea cu natura înconjurătoare, în relația mea cu oamenii, cel care a greșit am fost eu însumi.

Măcar acum știam cine sunt, unde mă aflu și cât de puternic sunt. Trebuia să-mi fac această evaluare în fața unui inamic ascuns, dar ale cărui efecte distructive sunt teribile. Eram, așadar, într-o luptă aprigă, o confruntare pe viață și pe moarte, doar eu și el, față-n față și credeam că-l voi învinge fără probleme, însă mă înșelasem deoarece el, acest virus nenorocit, ataca pe la spate și, mai ales, nu respecta nicio regulă. Cum să te aperi, cum să mă apăr, m-am întrebat atunci când m-am văzut încolțit din toate părțile.

Mi-e imposibil să mă bat cu cineva pe care nu-l văd și care este într-o sută de locuri în același timp. Mă simțeam neputincios și frustrat. Pe de altă parte, eram conștient că dacă abandonez lupta deznodământul este unul singur, voi pierde. Atunci, în acest context, mi-am schimbat strategia și am decis că ar fi momentul să-mi cunosc mai bine adversarul, să-l cunosc de aproape. O hotărâre de-a dreptul riscantă și fără prea multe șanse de reușită.

Oricum altă variantă de a ieși cu bine din acest impas nu aveam și nu am nici acum. Nimeni nu are. În fața lui COVID-19 suntem toți egali, aceasta este o certitudine vizibilă pe plan mondial. Nu vin cu exemple deoarece ele sunt la vedere. În zilele acestea în care suntem nevoiți, suntem obligați să stăm în casă, am avut suficient timp pentru a mă gândi mai profund la ceea ce mi se întâmplă. După ce am depășit faza de revoltă am intrat în cea de acceptare și de resemnare parțială.

Pe zi ce trece devine tot mai clar că lumea în care am trăit până acum câteva luni a dispărut în totalitate, deși încă nu realizez asta așa cum ar trebui. Uneori am impresia că-i un joc al sorții, o farsă a destinului, ceva de care, la urmă, mă voi amuza copios, însă nu am nevoie decât de o secundă limpede ca să-mi dau seama că, de fapt, lucrurile stau cu totul altfel. Sunt închis în casă, iar asta este o realitate palpabilă, nu-i o glumă sau un joc.

Chiar dacă locuiesc la casă și am curte suficient de mare, am momente în care percep frustrarea la dimensiunea sa maximă atunci când mă gândesc că trebuie să mă duc în oraș ca să-mi cumpăr cutare sau cutare lucru. Îmi notez pe o foaie, îmi fac o listă, iar după ce o termin realizez că multe dintre cele scrise nu sunt chestiuni urgente, deci trebuie să le elimin. Nu mai pot merge unde vreau, când vreau și nici nu mai pot cumpăra ceea ce vreau, iată lucruri despre care, în urmă cu câteva luni, nici nu-mi puteam imagina.

Nu-i deloc plăcut să simți că nu mai poți face lucruri care, altădată, nu demult, păreau de-a dreptul firești, banale chiar. De pildă, acum am nevoie de niște plasă de gard ca să-mi împrejmuiesc grădina împotriva căprioarelor care vin noaptea și fac ravagii și nu știu dacă am voie să merg la un depozit ca să-mi cumpăr deoarece s-ar putea ca vreun „organ” vigilent să considere ca asta nu-i o urgență. Nici să întreb nu am pe cine. În fine, nu-i numai ăsta neajunsul, sunt multe alte lucruri pe care acum nu le mai pot face.

Iată un alt exemplu: am de trimis niște lucrări, niște tablouri, în țară, dar și în afară, și nu știu ce să fac. Eu trăiesc exclusiv din pictura mea, deci este clar că dacă nu vând, nu am ce pune pe masă, însă cui să mă plâng de treaba asta? După toate aceste frământări încerc iarăși să văd și să pricep care este rolul și rostul acestui virus, de ce a trebuit el să apară așa, pe nepusă masă, și să ne dea toată existența peste cap? Singura concluzie la care ajung este aceea că el, virusul în sine, nu-i decât un instrument în mâna cuiva care vrea să ne transmită ceva sau să ne dea o lecție.

Oricum aș lua lucrurile, oricât le-aș întoarce pe toate părțile, părerea mea este că virusul nu a fost fabricat de către cineva anume, ci el s-a născut într-un mediu pe care omul, poate fără voia lui, l-a creat. Faptul că s-au tăiat pădurile poate fi unul dintre motive. Tăierea pădurilor atrage după sine schimbări de mediu și de climă, iar acestea, la rândul lor, au efect asupra faunei și florei din întreaga lume. Animalele migrează spre orașe și sate, se amestecă cu altele deja existente în acele locuri, unele sunt vânate și transformate în mâncare. Până a se întâmpla această nenorocire n-am auzit, și chiar dacă auzeam, nu aș fi crezut că cineva, adică niște oameni normali, ar putea mânca șobolani, lilieci și alte lighioane ciudate.

Și, totuși, lucrul acesta s-a întâmplat, nu a fost ceva accidental. În concluzie, acest microorganism sau ce-o fi el, că nu știu exact, are să ne spună, desigur, ceva. Și ne spune. Ne vorbește chiar acum, când stăm în casă și ne plictisim de moarte. Ne spune că drumul pe care mergeam până acum câteva luni nu a fost cel bun. Drumul acesta pe care apucase omenirea ducea chiar la el, la domnul COVID-19, iar domnul COVID-19 ar fi putut să ne înghită cu totul, însă el, chiar dacă mai mușcă pe ici-colo, ne arată deocamdată doar cu degetul la obraz.

Nu-i bine ce faceți, vrea să ne spună, ați năvălit cu brutalitate asupra acestei planete atât de frumoase, v-ați strâns toți la un loc ca să vă puteți pierde în mulțime, ați luat-o cu asalt, ați călcat-o în picioare până ați strivit-o de-a dreptul, ați rănit-o grav, i-ați distrus plămânii, ați sufocat-o si ați otrăvit-o! Și acum faceți pe nevinovății și vă întrebați de ce se întâmplă totul, de parcă nici nu ați ști! Trecând într-un alt registru, nu pot să nu mă gândesc la faptul că pământul și noi, oamenii, fiind cu toții creația lui Dumnezeu, nu puteam fi lăsați de capul nostru la nesfârșit, și asta din simplul motiv că ne-am fi autodistrus.

Ori Creatorul nu ne-a făcut ca să ne distrugem, nu avem voie, nu avem acest drept, deoarece noi nu suntem ai noștri, suntem ai Lui și numai El hotărăște soarta noastră după cum voiește, chiar dacă nouă ni se pare că ne-o putem hotărî singuri. Faptul că nu putem să ne strunim destinul se vede acum, în aceste zile, când toată lumea este în genunchi. Vom spune că da, au mai fost molime și războaie, însă ceea ce se petrece acum este cu totul diferit, mai ales prin faptul că cel care ne provoacă necazurile, încercând să ne zdruncine în speranța că ne vom trezi, nu are identitate, nu știm cum arată, nu știm exact de unde vine și, mai ales, nu știm cât timp are de gând să mai rămână printre noi.

În sfârșit, credința mea este că vom scăpa, nu toți, dar destui. COVID-19 își va face bine treaba pentru care a fost îngăduit pe pământ, iar prin ceea ce are el de făcut va produce groază și schimbare în oameni. Nu se va retrage atât de repede pe cât sperăm, iar când afirm asta mă bazez pe faptul că încă nu și-a spus ultimul cuvânt. Ne va lăsa în pace de-abia după ce oamenii, în totalitatea lor, vor recunoaște că ei, ca specie, sunt foarte fragili și neajutorați. Atunci când omenirea va recunoaște că Dumnezeu este stăpânul absolut al Universului și mai ales după ce ne vom fi învățat bine lecția, atunci vom deveni oameni liberi.

Nu vom redeveni, ci vom deveni, pentru că omul n-a fost niciodată liber, i s-a părut doar. Libertatea este numai în Hristos, așa spune Cuvântul Sfânt, iar eu cred asta și o afirm cu tărie, pentru că am simțit și am trăit. Așadar, virusul invizibil mi-a devenit prieten în sensul că mi-a schimbat întreaga viziune asupra vieții. Aveam nevoie de această schimbare, iar prietenul la nevoie se cunoaște! Din păcate însă, nu-l voi putea îmbrățișa ca pe un prieten și nici mâna nu i-o voi putea strânge.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.