Astăzi5 decembrie 2020

Contextul intern și extern al Unirii Bucovinei cu România

În timpul Primului Război Mondial, Bucovina a prezentat un mare interes pentru statele din zonă. Monarhia Austro-Ungară dorea păstrarea și chiar extinderea provinciei cu teritorii din nordul Basarabiei și din nordul Moldovei. Rusia, mizând pe elementul slav din Bucovina și interese geostrategice, pretindea partea de nord a acesteia sau chiar întreaga provincie.

Guvernul de la București, apelând la dreptul istoric și la criteriul etno-demografic, dorea integrarea ținutului în România. Mișcarea națională ucraineană din Galiția și Bucovina revendica teritoriul locuit de ruteni din Austria, adică estul Galiției și o parte importantă din Bucovina, cu care să formeze o provincie distinctă, cu o largă autonomie administrativă și legislativă.

Ucrainenii revendicau mai mult din teritoriul Bucovinei, până la râul Siret, inclusiv orașele Cernăuți, Siret și Storojineț. În Galiția și Bucovina exista o mișcare pro-rusă care revendica teritorii din Austro-Ungaria, între care și un teritoriu important din Bucovina, până la orașul Siret, pentru unirea acestora cu Imperiul Rus.

La începutul războiului, după ce orașul Cernăuți și o parte importantă din nordul Bucovinei au fost ocupate de armata rusă, în capitala provinciei s-a constituit un comitet rutean, care sprijinea revendicările Rusiei, inclusiv asupra Bucovinei dintre râurile Prut și Siret. Pentru a combate aceste pretenții, patriotul român, ctitorul unirii de mai târziu, Iancu Flondor, a întocmit, în februarie 1915, un text intitulat „Memoriu privitor la fruntariile Bucovinei”, în care demonstra din punct de vedere istoric, etnografic, economic și cultural, dreptul românilor asupra teritoriului Bucovinei între Prut și Siret.

El constata că trei premise importante vor determina stabilirea noilor hotare ale Bucovinei, și anume principiul naționalităților, apărarea pentru acest principiu și asigurarea vieții economice a Bucovinei în noile hotare. Chiar marele patriot accepta că teritoriul Bucovinei, situat la nord de râul Prut, va fi pierdut, dar susținea că restul provinciei, în special teritoriul dintre Prut și Siret, trebuia „să fie considerat ca parte a revendicărilor noastre”.

În memoriul său, Iancu Flondor admitea și faptul că partea de vest a Bucovinei era locuită de o populație compactă ruteană și constata că „ar fi mai mult favorabil de a renunța la munții ruteni decât la teritoriul dintre Prut și Siret”. Demonstra, cu exemple concrete, că recensământul austriac din anul 1910 nu reflecta corect naționalitatea populației Bucovinei, remarcând că principiul etnic era mult mai corect reflectat în listele alegătorilor, întocmite în toamna anului 1910.

Potrivit calculelor sale, în 48 de localități din teritoriul respectiv (inclusiv orașul Cernăuți) locuiau 183.390 de persoane, dintre care 64.643 de români, 40.044 de ruteni și 72.703 de locuitori de alte naționalități. Acest teritoriu avea o suprafață de 109.743 de hectare, dintre care 50.431 de hectare aparțineau marilor proprietari, în mare majoritatea români.

Așadar, încă de la începutul anului 1915, Iancu Flondor menționa în memoriul său că, în cazul în care nu se va putea obține întreaga Bucovină, în niciun caz să nu se cedeze teritoriul dintre Prut și Siret, cu orașul Cernăuți. Acesta rezuma cele arătate în istoricul său memoriu în câteva cuvinte clare „fără Prutul ca fruntarie, nicio învoire”.

Încercând să atragă România în război de partea lor, Rusia și Austria promiteau importante concesii teritoriale, inclusiv în Bucovina, în favoarea României. Diplomația austriacă promitea drept recompense Basarabia, dar lua în calcul și cedarea unei părți din Bucovina către România. În luna ianuarie 1915, la Ministerul de Externe de la Viena au avut loc convorbiri privind Bucovina.

S-au luat în calcul trei variante privind trasarea viitoarelor frontiere de-a lungul unor râuri. Conform primei variante, României i-ar fi cedate districtele Suceava, Gura Humorului și Solca, precum și partea districtului Rădăuți așezată la sud de râul Suceava. A doua variantă prevedea cedarea adițională a districtelor Câmpulung, Stulpicani și Vatra Dornei, fără comuna Cârlibaba, situate în sud-vestul Bucovinei.

A treia variantă, cea mai radicală, prevedea ca aproape jumătate din suprafața Bucovinei să fie cedată României, adică districtele judecătorești Câmpulung, Gura Humorului, Rădăuți, Solca, Stulpicani, Suceava și Vatra Dornei (fără comuna Cârlibaba), precum și părți din districtele Ciudei, Siret, Storojineț, situate pe malul drept al râului Siret.

Experții austrieci considera că varianta a treia se apropia cel mai mult de o departajare a Bucovinei după criteriul naționalităților. Constatau totuși că restul Bucovinei rămasă la Austria ar fi suportat imense consecințe economice, politice și culturale și cu greu și-ar mai fi păstrat un statut de autonomie. Trebuie subliniat faptul că în toate aceste cazuri nu se ținea cont de specificul așezării localităților românești de pe cursul superior al râurilor Suceava și Siret, unde mai multe sate se întindeau pe ambele maluri ale râurilor respective.

Dacă ar fi fost aplicată prima sau a doua variantă, satele de pe malul drept al Sucevei ar fi revenit României, iar cele de pe malul stâng ar fi rămas în continuare în Austria. În cazul aplicării celei de-a treia variante, noua frontieră ar fi dezmembrat mai multe sate românești, precum Ropcea, Iordănești, Carapciu, Prisăcăreni, Camenca, dar și orașul Storojineț.

Mersul evenimentelor din timpul războiului au zădărnicit speranțele autorităților austriece de a atrage România în război de partea lor, iar discuțiile privind eventualitatea cedării teritoriale în Bucovina nu au mai fost puse în practică. Totuși, faptul elaborării acestor variante denotă că, și după 140 de ani de stăpânire austriacă, autoritățile de la Viena recunoșteau caracterul românesc al Bucovinei și dreptul României de a obține cel puțin o parte din această provincie, populată compact de români.

În timpul războiului au fost elaborate și câteva proiecte rusești de anexare a Bucovinei la Imperiul Rus. Primul proiect propunea încorporarea Bucovinei întregi la Rusia și a fost propus la mijlocul lunii ianuarie 1915 de generalul locotenent F. Vebel, care considera că ar fi fost dificil să se traseze frontiere pentru o împărțire în două a Bucovinei, întrucât în sudul provinciei exista „un amestec de etnii”.

Al doilea proiect a fost propus de unul dintre experții principali ai Ministerului de Afaceri Externe al Rusiei în chestiunea Bucovinei și Galiției. Documentul a fost semnat după tratatul secret de la București din august 1916, tratat prin care Antanta recunoștea dreptul României asupra Bucovinei până la râul Prut. Autorul proiectului insista ca Cernăuțiul și o parte a Bucovinei să rămână Rusiei.

La sfârșitul anului 1916, arhiepiscopul Harkovului, ucrainean filorus, a elaborat un proiect ce presupunea anexarea întregii Bucovine la Rusia. Printre argumente se sublinia faptul că teritoriul bucovinean era cel mai bogat, iar Fondul Bisericesc avea cele mai întinse păduri din sudul Bucovinei. Cele trei proiecte rusești elaborate în anii 1915 și 1916 demonstrează că Rusia ar fi anexat cea mai mare parte a Bucovinei și orașul Cernăuți, neținând cont de înțelegerile stabilite cu România.

În urma unor tratative îndelungate, la 17 august 1916 a fost semnat la București un tratat secret între România și țările Antantei, prin care Franța, Anglia și Rusia recunoșteau drepturile României asupra teritoriilor din Banat, Transilvania, Crișana, Maramureș și Bucovina. Acest tratat prevedea la articolul 4 că „linia de hotar va începe de la Prut, de la un punct al frontierelor actuale între Rusia și România, aproape de Noua Suliță și va urca până la granița Galiției, la întâlnirea Prutului cu Ceremușul.

De aici va urma frontiera dintre Galiția și Ungaria până la punctul Steag, la cota 1655. Astfel, Rusia își moderase pretențiile asupra acestei provincii și, prin respectivul tratat, acceptase ca în cazul unui final victorios al războiului să obțină doar Bucovina dintre Prut și Nistru, restul teritoriului, inclusiv orașul Cernăuți, urmând să se unească cu România.

În contextul agitatului an 1918, la 27 octombrie a avut loc, la Cernăuți, o adunare a reprezentanților românilor bucovineni, care s-a proclamat constituantă. La această mare adunare s-a decis „Unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări românești într-un stat național independent” și avansarea spre acest scop în deplină solidaritate cu românii din Transilvania și Ungaria.

În aceeași zi au fost aleși 50 de membri în Consiliul Național Român și a fost creat un comitet executiv al cărui președinte a fost ales marele patriot Iancu Flondor. Pe 11 noiembrie 1918, Armata Română a intrat în Cernăuți, iar în zilele următoare a luat sub control întreg teritoriul Bucovinei.

În ședința Consiliului Național Român din 12 noiembrie 1918 s-a votat legea fundamentală provizorie privind puterea executivă în Bucovina. În aceeași zi s-a constituit guvernul Bucovinei, în frunte cu Iancu Flondor. În ziua de 25 noiembrie s-a completat componența Consiliului Național Român cu încă 50 de membri, inclusiv cu 12 refugiați bucovineni.

Pe 28 noiembrie 1918 s-a întrunit Congresul General al Bucovinei care a hotărât „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”. După aproape un an de negocieri, în cadrul Conferinței de Pace de la Paris era recunoscută oficial Unirea Bucovinei cu România.

1 comentariu publicat:

  1. PB

    Frumos și documentat articol. „Pentru puține popoare se găsește un ținut relativ mic ca acesta în care să se cuprindă atâta frumusețe, atâta bogăție de astăzi și amintiri din trecut așa de îmbelșugate, de îndepărtate și sfinte”, Nicolae Iorga. „Homo Bucovinensis” este o sintagmă tot mai folosită în literatura de specialitate. Termenul de bucovinean, des întâlnit în lumea urbană și, deopotrivă, în cea rurală, a căpătat în ultimele decenii un sens nou, cel al locuitorului (născut și/sau doar educat) din fostele graniţe ale Bucovinei istorice. Încet, încet, arealul s-a lărgit şi la zonele limitrofe fostei provincii istorice. Încercând să vedem ce era bucovineanul în accepţiunea istorică, vom constata că nu doar simpla apartenenţă la un areal era cea care permitea o astfel de etichetare. Bucovineanul era prin excelenţă un om tolerant, poliglot, cu strămoşi care aparţineau uneori mai multor etnii; avea, vrând-nevrând, şcoală primară şi, lucru foarte important, îşi plătea impozitele; era punctual, iar cuvântul dat era întotdeauna respectat. Discutând de apartenenţa etnică a bucovineanului, aceasta nu era importantă decât în propria comunitate şi/sau la propriul lăcaş de cult; practic, bucovineanul era român, polon, ucrainean, evreu, german, armean, lipovean, ungur etc. Şi pentru că acest mozaic etnic trebuia să comunice, bucovineanul simplu ştia câte ceva din fiecare limbă. Fără îndoială că fiecare etnie dorea să transmită ce avea mai de preţ; celelalte etnii, de multe ori, preluau acel ceva şi, încet-încet, şi-l însuşeau. După nici 100 de ani se putea vorbi de cultura bucovineană, o entitate cu individualitate proprie (din articolul „Bucovina teoretică”, Suceava News, 18.06.2012).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.