Astăzi21 septembrie 2020

Spiritualitate dorneană. Povestea unui fluier de lemn

Povestea aceasta ar putea începe ca toate poveştile, cu acel „a fost odată”, căci de atunci s-au călătorit spre zare câteva stoluri bune de ani, dar vă asigur că nu e o poveste închipuită, ci una cât se poate de adevărată. Ea începe din timpul când pregăteam organizarea expoziţiei tematice, cu caracter permanent, dedicată păstoritului în munţii Dornelor.

Spre deosebire de spaţiul destinat plutăritului, cel destinat păstoritului era chiar generos; două odăi spaţioase, înalte, cu geamuri pe măsură. Colegii de la Hanul Domnesc, Secţia de Etnografie a Muzeului Judeţean, nu-mi dădeau prea mulţi sorţi de izbândă. „Ce-ai să te faci, Crucene? Cum ai să umpli hectarele astea de pereţi fără a te repeta?”, m-a întrebat îngrijorată doamna Lucia Stroiescu, şefa muzeografiei sucevene.

La fel de îngrijoraţi se arătau şi diriguitorii culturii dornene, care propuseseră înfiinţarea unui „colectiv”. Pe atunci, la fel ca şi acum, când e vorba de etnografie si folclor, toţi se pricep. „Stai, nene, că doar şi eu m-am născut la sat. Aşa că ştiu toate rânduielile ce erau pe-acolo; şi la muncă, şi la distracţie”.

Acesta este un mod simplist de gândire, care nu ţine cont că muzeografia e o ştiinţă, iar muzeograful e un cercetător avizat. Că uneori mai sunt şi cazuri care se abat de la regula normală, aceasta-i o altă poveste, dar noi s-o terminăm pe cea pe care am început-o. Aşa cum vă povesteam, atât pe plan judeţean, cât şi local, reuşita organizării expoziţiei dedicate păstoritului în munţii Dornelor era pusă sub semnul îndoielii. Această stare de spirit era oarecum justificată, întrucât în alte muzee păstoritului nu i se acordase un spaţiu atât de generos, fiind sugerat doar printr-o suită de obiecte cu uz de stână, cum ar fi budăci şi linguroaie, fedeleşe şi cupe.

Eu trebuia să găsesc un alt mod de naraţie muzeografică, mai amplu, mai atractiv, oferind vizitatorilor cât mai multe informaţii, dar, în acelaşi timp, urmărind firul logic al lucrurilor. Astfel, am pornit naraţia cu un moment premergător, tunsul oilor, apoi am continuat cu urcatul la munte, măsura laptelui, închegatul, urditul. Nu am uitat nici lupta împotriva „dihăniilor”, nici unele aspecte de ordin magic, iar într-o vitrină, alături de o cruce mândru împodobită, lucrată ciobăneşte numai din cuţit, am expus un fluier de lemn, de dimensiuni impresionante.

„Sunetul fluierului e sfânt; alungă toate duhurile rele”. Acestea sunt cuvintele baciului Timoci, fie-i ţărâna uşoară! Despre fluierul cu pricina, proprietate a Muzeului Judeţean, aflasem de la colegul meu, muzeograful Mihai Camilar. „Măi Nelule, dacă-l vezi, pici jos! E trăznet! A uimit o Europă întreagă atunci când a făcut parte dintr-o expoziţie itinerantă, de artă a lemnului”. Şi tot povestindu-mi, ba una, ba alta, despre acel fluier năzdrăvan, mi s-a aprins dorinţa de a-l avea cât mai aproape.

Şi l-am avut. Dar de aici mi s-a tras şi un mare necaz. Din când în când, câte un vizitator se oprea în faţa vitrinei unde era expus fluierul, întrebându-mă contrariat: „Ce-i ăsta, dom’le? Fluier? Cum să fie fluier? Numai un uriaş ar fi putut cânta la un asemenea răzlog de gard”. Şi pentru că întrebările nu mai conteneau, aveam două variante întru rezolvarea problemei: ori să-l retrag din vitrină, ori să-l fac să cânte. Acum, fie vorba între noi, şi eu îl cam bănuiam că ar putea fi vreun subtil impostor, mai ales că, în cadrul atelierului de restaurare al Muzeului Judeţean, suferise un oarecare proces de întinerire, prin lustruire cu lac.

Mă gândeam să renunţ la el, dar mi-era prea drag. Aşa că l-am dat jos din vitrină şi pune-te pe cântat. Vreo câteva săptămâni la rând am tot suflat în el până mi s-au umflat buzele cât pătlăgelele, dar în zadar; fluierul se încăpăţâna să scoată vreun sunet. Nu mă cunoştea. Pentru el nu eram decât un străin oarecare. Trebuia să mi-l apropii. Să facem cunoştinţă. Să ne împrietenim. L-am luat cu binişorul, l-am mângâiat, mi-am lipit buzele de gura lui, largă cât un tunel, şi i-am suflat povestea vieţii mele.

Atunci, din străfundurile lemnului, s-a pornit aşa, ca o înfiorare de ierburi, ca un ropot de copite mărunte, ca o pâlpâire de flăcări. La rândul lui, fluierul îşi povestea povestea vieţii, petrecută prin pajiştile de munte, pe lângă turma oilor, prin preajma focului din vatra stânii. Şi apoi a pornit a se zbuciuma într-un cântec sfâşietor. Într-o doină ciobănească. Şi-o fi pierdut ciobanul oile?

Eu nu făceam altceva decât să suflu uşurel şi să-i mângâi cu toate cele zece degete registrul de sus, căci pentru a ajunge la cel de jos ar fi trebuit să am un braţ de uriaş. Şi de atunci, de câte ori vreun vizitator îl privea cu îndoială, îl desprindeam din vitrină, de-l făceam să plângă, iar neîncrezătorului i se aburea sufletul.

„Cântă-mi, fluier bătrân, cântec de jale, / Prinde-mă-n horbota lacrimii tale / Şi du-mă, du-mă, cât mai departe, / Du-mă pân’ la tine-n cetate”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.