Astăzi3 august 2020

Amintirile lui David Croitor: iertarea

Aveam 11 ani și câteva luni, terminasem clasa a V-a și savuram din plin vacanța de vară din anul 1969. Pe vremea aceea, copiii își petreceau vacanțele într-un mod aparte. Trei sferturi din perioada vacanței însemnau muncă de toate felurile, începând cu mersul la prășit alături de părinți și bunici, până la mersul cu vaca sau cu oile. Despre excursii pe nu știu unde nici nu se punea problema decât foarte rar și asta în condiții excepționale stabilite de părinți.

De pildă, am fost în prima mea excursie după ce terminasem clasa a IV-a și luasem premiul întâi, iar asta s-a întâmplat pentru că tata a apucat să îmi promită cu mult înainte că dacă iau premiul întâi mă lasă în excursie, deși spera și poate era și convins că nu o să pup eu niciun premiu și încă mai ales întâi, dar uite că mai în glumă, mai în serios, atunci i-am stricat socotelile.

Era o seară plăcut, tihnită și plină de pace, undeva pe la începutul lui iulie. Părinții și bunica tocmai se întorseseră de la prășitul de-al doilea la păpușoi. Fuseseră plecați încă de cu noapte, pe rouă, tocmai în Dealu Rău, o tarla bolovănoasă și plină de pir, întinsă pe două dealuri și o vale, la o distanță destul de mare de casa noastră.

După o zi istovitoare, când toți ne adunam acasă, serile de vară căpătau alură de mare sărbătoare. Peste întreg satul se așternea un fel de liniște adâncă și benefică, copiii se jucau fiecare în ograda lor, femeile pregăteau de mâncare pentru seară, iar bărbații, nu toți, dar cei mai mulți, își aprindeau câte o țigară în colțul gurii, apoi porneau spre centrul satului, la cooperativă, unde pe marginea șanțului, pe lângă garduri sau chiar în mijlocul drumului, stăteau de vorbă în timp ce sorbeau din pahare țuică bătrână sau samahoancă puturoasă de sfeclă.

Alții mai însetați dădeau peste cap la foc continuu țapi de bere, spunând mereu că vor să scape de amintirea zădafului de peste zi. Revenind la ai mei, eram cu toții acasă, niciunul nu plecase nicăieri pentru că urma să mâncăm, iar cum mâncarea de seară se anunța a fi una pe placul tuturor, așteptam nu numai cu sufletul, dar și cu stomacul la gură, să ne găsim în fața străchinilor pline ochi cu bunătăți.

De obicei, seara mâncam barabule prăjite cu mămăligă rece rămasă de la amiază sau, în alte cazuri ceva mai fericite, aveam parte de lapte cu tocmagi, însă în această seară meniul principal și special erau frecățeii sau fricațăii, cum li se spunea în sat. După ce bunica a muls vaca, a strecurat laptele și l-a turnat, aproape toată găleata, într-un ceaun mare cât un cazan țigănesc.

Când laptele a început a fierbe, adică să prindă spumă și să se ridice, mama a aruncat în ceaun câteva mâini bune de totolozi din făină albă, făcuți din timp, după care cu un culișer gros cât batalăul de pisat barabule la porci, a început a învârti în ceaun ca să nu se prindă nimic de fund. Oricât ar fi învârtit mama în frecăței, de fundul ceaunului tot se prindea cam de un deget grosime făină amestecată cu lapte, iar ceea ce se prindea, dacă era și oleacă afumat, constituia floarea frecățeilor, adică partea cea mai râvnită de toți, dar la care aveam acces mai greu sau deloc deoarece tata era cel care, de regulă, rădea ceaunul.

Eram cu toții adunați acasă, unii prin ogradă, alții prin bucătărie. Cei din ogradă, printre care mă aflam și eu, ne jucam de-a ascunsul prin șură, prin șandrama sau, mai nou, prin fân deoarece tata tocmai adusese o căruță mare cu druc de fân pe care îl descărcase în fața șurii, unde se formase, spre bucuria noastră, un fel de munte de fân. După ce ne-am jucat cât ne-am jucat, unii amnijând, alții ascunzându-se, ne-am plictisit și am început să umblăm lerla de colo-colo în așteptarea frecățeilor care, după cum am aflat de la o soră mai mică, tocmai își dădeau ultimul clocot.

Cum nu prea aveam ce face datorită faptului că eram prea fericit așteptând frecățeii, mă plimbam de colo-colo, mai dădeam un pumn în gard, mai un șut într-un stâlp, uneori trăgeam de răzătoarea pentru glod de mai s-o rup, alteori mai dădeam câte un dupac după cap unui frate mai mic numai ca să mă amuz și să treacă timpul mai repede. La un moment dat, când tocmai ieșise în prag mama, ștergându-se pe mâini cu șorțul, ca să ne cheme la masă, am dat ultima tură spre poarta de la drum ca să mă aflu în treabă și ca să mai consum câteva minute din greaua așteptare a frecățeilor.

Când să mă apropii de poartă, văd cum pe leațul orizontal de la mijloc, cel cu care se închidea poarta cea mare de la drum, se aburcase o soră de-a mea de vreo 4-5 ani. Stătea ridicată pe vârfuri și se uita în lungul uliței. Cum se ridicase ca să vadă mai bine ce se petrece peste drum, fiind dolofană și mică de statură, rochița cu care era îmbrăcată se trăsese în sus, astfel încât i se vedea fundulețul alb și rotund ca o lună plină. Atunci, în eforia așteptării frecățeilor, ce mi-a trecut prin cap?

Să îi lipesc o palmă sănătoasă peste fund, în glumă, doar ca să mai treacă vremea, nu din alt motiv, deși aveam obiceiul acesta toți ca atunci când ne jucam prin ogradă să ne plesnim unul pe altul peste fund sau după cap, evident, în joacă. M-am apropiat cu grijă de poartă, am scuipat în palme, iar când am ajuns în spatele ei, jap, i-am aplicat cu sete o cazma gospodărească în toată regula!

Imediat după ce am lovit-o, sor-mea a scos un țipăt atât de înfiorător încât ai fi zis că și-a dat duhul. Cei din bucătărie, adică tata, mama și bunica, au ieșit imediat să vadă prăpădul, iar când au văzut ce s-a întâmplat, mama a luat-o pe sor-mea în brațe, iar tata s-a îndreptat fioros spre mine. Înainte de a povesti ce s-a întâmplat în continuare, trebuie să menționez că palma pe care i-am tras-o sorei mele n-a fost chiar atât de puternică, însă ea era din cale afară de rea, lucru cunoscut de toți din familie, iar eu tocmai de asta am pălit-o, ca să văd cât de tare poate urla.

Știu că a fost o prostie ceea ce am făcut, însă eram copil, iar aceste lucruri erau obișnuite printre noi. Văzând că gluma s-a îngroșat a boalei de tare, am deschis urgent portița de la drum și tuleo frate că vine prigoana! În câteva clipe eram deja pe deal la lele Marta, unde m-am oprit o secundă ca să văd ce se întâmplă în urma mea. Tata, cu cămașa descheiată ca de obicei când era mânios la culme, aplecat în față, alerga după mine cu mare viteză și hotărâre.

Din primele momente mi-am dat seama că treaba nu este a bunp, așa că imediat m-am întors și am zbughit-o la vale spre cooperativă. Fugeam în zig-zag, întorcând din când în când capul ca să văd care-i tactica „dușmanului”, iar din ceea ce am observat cu coada ochiului mi-am dat seama că mă aflu în mare pericol deoarece distanța dintre mine și tata se făcea tot mai mică. La cei 11 ani ai mei eram renumit pe uliță pentru fugă, aveam antrenament la bază ținând cont că zilnic tata mă fugărea pe unde apuca, însă nici cu tata nu-mi era rușine, fugea grozav de tare la cei 31 de ani ai săi.

După câteva minute de alergare continuă am ajuns în centru, adică la cooperativă, am trecut printre oameni și mi-am văzut de treabă fugind până aproape de podul care trecea peste Șomuz, iar acolo m-am oprit deoarece tata s-a oprit și el când a ajuns în dreptul oamenilor, probabil fiindu-i târșală să alerge ca bezmeticul în văzul lumii. Om serios și tată a șase copii, unul mai breaz ca altul, așa că mergea încet prefăcându-se că are de căutat ceva, deși mă văzuse deja și se îndrepta pășind vârtos către mine.

Mirosind pericolul, am luat-o la dreapta prin luncă, am trecut pe lângă iazul lui Smâc, m-am afundat în rogozul înalt cât omul și am continuat să alerg plin de toate spaimele din lume și gândindu-mă fără încetare la cât de prost am putut să fiu ca să îmi stric seara care părea a fi cea mai împlinită din ultimul timp. Pe tata nu-l mai vedeam deoarece cred că mă pierduse prin rogoz și stufăriș sau poate că s-a întors acasă pe partea pe care a venit, nu știu precis, așa că mi-am continuat drumul, am ieșit din rogoz, am luat-o pe firul apei, am trecut prin grădina lui Vasile a lui Petrea, am străbătut barabuliștea lui Dumitru Mertic, am traversat păpușoiul lui moș Leonte, am sărit șanțul și am ajuns în dreptul casei noastre.

M-am uitat prin gard și n-am zărit pe nimeni în ogradă, probabil că toți erau în bucătărie și se omeneau cu frecăței. M-am strecurat pe lângă gard până am ajuns la portița de la gunoi, am deschis-o încet ca să nu scârțâie, am intrat în ogradă și m-am dus direct la muntele de fân din fața șurii. Acolo, în fânul înfoiat, mi-am făcut o bortă mare și am intrat înăuntru cu totul, m-am acoperit bine, apoi m-am așezat jos și stăteam înfricoșat așteptând să văd ce se va întâmpla și care va fi soarta mea în noaptea care tocmai coborâse.

În următorul sfert de ceas prin curte nu s-a auzit nimic, însă după aceea, probabil terminând de mâncat, cu burțile aranjate, fiecare a ieșit pe afară la un pic de mișcare ca să se așeze mâncarea. Se auzeau cum se plimbă și cum vorbesc, toți se întrebau unde sunt, fiecare își dădea cu părerea după cum îl ducea capul, despre posibile locuri unde m-aș fi putut duce. În timp ce mama, tata, bunica și toți ceilalți copiii mai mici își dădeau cu părerea, stăteam chitic și de abia îmi permiteam să răsuflu de teamă să nu mă descopere.

După ce au vorbit între ei preț de vreo zece minute, mama îi spune tatei „măi, omule, nu trebuia să îți pui mintea cu băietul cela și să-l sperii, cine știe pe unde o fi acum săracul? Dacă nu vine acasă unde stă el la noapte? La asta te-ai gândit înainte să-l alungi de acasă?”. Când mama l-a întrebat unde voi sta la noapte imediat m-a cuprins o frică de moarte și am început și eu să mă gândesc intens la asta.

Să rămân și să dorm în grămada de fân era exclus, având în vedere că auzisem atâtea întâmplări înfricoșătoare spuse de bunica Saveta și mătușa Leontina despre cum umblă dracii și duhurile nopții după ce se lasă întunericul și mai ales cum tartorul cel bătrân îi strânge de gât pe cei care umblă sau rămân noaptea singuri. Numai gândindu-mă la toate acestea era să intru în boale, d-apoi să mai și rămân ascuns în fân în bezna nopții, asta ar fi moarte curată.

Eram îngrozit, tremuram ca varga, însă nu aveam ce face! Știam că dacă ies afară și mă găbjește tata, mă bate de mă usucă și de nu mai rămâne om din mine, ori asta îmi mai lipsea în starea în care eram. Am vrut să mă rog la Dumnezeu să mă scape El cumva, însă n-am îndrăznit pentru că știam că am făcut o mare prostie, iar dacă acum stau ascuns în grămada de fân este numai vina mea. Am început să plâng în surdină ca să-mi mărturisesc păcatul, jurându-mă fără cuvinte că n-o să mai fac în viața mea ceea ce am făcut, însă o făceam fără credință deoarece știam că n-o să mă pot ține de cuvânt, doar nu era prima dată când mă pocăiam în sac și cenușă și a doua zi o luam de la capăt.

În timp ce stăteam ascuns, chircit la trup și suflet, o aud pe mama cum îl certa pe tata pentru că a băgat spaima în mine, îl certa spunându-i că se poartă prea aspru și de aceea am fugit de acasă, pentru că dacă nu m-ar fi bătut în alte dăți acum mi-aș fi luat o palmă sau două și aș fi fost acasă ca toți ceilalți. Sora mai mică, cea care încasase palma, s-a rățoit la mama spunându-i că nu trebuie să-mi țină partea nicidecum, ba dimpotrivă, ea de abia așteaptă ca tata să pună mâna pe mine și să mă bată zdravăn în fața ei până plâng, astfel încât ea să se bucure și să se simtă răzbunată.

Fiindcă se înnoptase bine și afară, căci la mine în fân era întuneric demult, mama aproape plângând continuă să-i reproșeze tatei și să-l învinuiască pentru soarta mea. Tata nu zicea nimic, însă mama mai avea un pic și se punea pe bocit ca după mort, așa de tare suferea, iar eu simțeam asta, însă nu puteam face nimic. Frica pusese stăpânire pe mine și mă paralizase complet. I-aș fi spus mamei că sunt aproape de ea, doar la câțiva metri, dar cum s-o fac astfel încât tata să nu audă? Nu aveam nicio soluție, așa că am continuat să tac și să plâng și eu alături de mama.

Mă gândeam că în seara aceea voi muri, mă vor mânca duhurile nopții, voi dispărea de pe pământ și nu o voi mai vedea niciodată pe mama. După ea îmi părea rău și numai după ea. În timp ce mama plângea scâncit, tata se apropie de ea și-i spune „uite, promit în fața lui Dumnezeu că de azi înainte, dacă băietul ista mai face vreo prostie, iar eu îl chem și el vine, nu-l mai bat. O să-i explic doar că n-a făcut bine ceea ce a făcut, o să-i explic cu vorba bună până o să înțeleagă”, a continuat tata cu voce scăzută.

Mama l-a ascultat, dar nu l-a crezut, deoarece i-a reproșat că nu-i pentru prima dată când spune că nu mă bate și nu se ține de cuvânt, lucru care, de altfel, era adevărat. „Cum să vină băiatul la tine când tu-i spui că nu-l bați, iar când e lângă tine îl și plesnești? Cum să mai aibă încredere? Spune și tu!”, zise mama! Auzind toate acestea, tata s-a jurat în fața mamei că de data asta și în viitor n-o să mă mai bată niciodată dacă vin la el atunci când mă cheamă, iar mama i-a spus că de data asta îl crede deoarece tata avea o voce foarte afectată, aproape că plângea.

Stând și ascultând discuția dintre ei, am început să prind oleacă de curaj și a început să-mi fie milă și de tata, nu numai de mama, însă tot nu aveam curaj să ies. La un moment dat au început să plângă împreună, iar eu auzeam asta ca și când ar fi făcut-o la urechile mele. Plângeam și eu alături de ei, ascuns în fân. După câteva minute, mama a început să vorbească singură și plângând spunea necontenit „unde ești, dragul mamei? Unde ești, Duducă? Hai acasă, copchile, că uite, s-a făcut noapte! Cum o să dormim fără tine?”.

Tata, afectat de chemările mamei, a început și el să spună mai mult pentru el: „măi, băiete, vino acasă! Hai că nu-ți fac nimic! Doamne, Dumnezeule, trimite-ne băiatul acasă și promit să nu-l mai bat”. Era noapte adâncă, peste tot se lăsase întunericul, lumea se culcase deja, afară erau mama și tata, singurii rămași lângă movila de fân, iar înăuntru eram eu. Atât de aproape și totuși atât de departe. Frica pusese un zid între noi, iar mie îmi era imposibil să-l trec.

Mama se plimba de colo-colo, prin jurul fânului, fără să știe că eu sunt înăuntru, însă instinctul de mamă o ținea numai în acel loc, iar în timp ce pășea pe lângă fân continua să mă cheme cu glas stins: „Duducă, hai acasă, dragul mamei! Hai și nu mai rătăci în noapte! Cine știe pe unde o fi băiatul meu”, îi spunea mama tatei. „Cine știe pe unde rătăcește, cine știe dacă mai trăiește! Unde ești, dragul meu? Unde ești, spune ceva, un cuvânt măcar”. „Sunt aici”, răspund cu vocea tremurândă, „sunt aici în fân”.

Am ieșit, am alergat cei câțiva metri spre ei, iar mama și cu tata m-au îmbrățișat cum n-au mai făcut-o niciodată până atunci, am plâns toți trei de bucurie, bucuria regăsirii fiului pierdut. Am intrat în casă plin de rușine și lacrimi și mi-am jurat în sinea mea că de acum încolo niciodată nu-l voi mai supăra pe tata atât de rău încât să-l pun în situația de a lua măsuri extreme. Mi-a părut rău că am lovit-o pe sora mea, însă nu i-am spus asta, nici n-ar fi înțeles.

Seara aceea, înfricoșătoare în prima parte, a devenit seara împăcării noastre, seara în care mi-am făcut prima analiză a felului meu de a fi și m-am găsit vinovat. Am recunoscut asta și am fost iertat. Este adevarat că de atunci am mai făcut destule trăznăi, dar niciuna ca aceea, lucru care l-a făcut și pe tata să își schimbe atitudinea față de mine, devenind un tată mult mai bun și înțelegător.

Această experiență din copilărie mi-a fost de mare folos mai târziu în relația mea cu bunul Dumnezeu. Am înțeles că recunoașterea greșelii înseamnă iertare.

4 comentarii publicate:

  1. Andreea

    Mi s-au umplut ochii de lacrimi! Ce amintiri frumoase, aveam puțin, dar eram fericiți. Foarte frumos, domnule Croitor.

  2. Aura

    Mă regăsesc în poveștile dumneavoastră! Mă bucură amintirile pe care le scrieți cu atât de multă originalitate, este ca și cum mă întorc în copilăria mea și retrăiesc clipe asemănătoare. Mult succes!

  3. Ciobanul

    Cam așa ceva am pățit și eu cu sora mea! Mămica, Dumnezeu să o odihnească, ne trimitea cu vaca la păscut pe bahna satului. Eu și sora mea am stat un pic cu vaca la păscut și ne-am gândit că la școală sunt niște dude foarte coapte și gustoase. Nu am mai stat pe gânduri și am bătut cu o piatră priponul de la lanțul vacii direct în poartă la terenul de fotbal, că era și teren de fotbal, și acolo făceau hora flăcăii din sat duminica și în zilele de sărbătoare.

    Ne-am dus la dude și când mâncam noi mai bine am zărit-o pe mămica cu o jordă în mână. De acolo tot o fugă acasă direct, am uitat și de vaca pe care noi am pus-o portar pe teren și ne-am dus direct în bucătăria de vară de la deal de casă și o așteptam pe mămica care venea înfocată și nervoasă pe uliță la deal. Primul am fost eu la bătaie fiindcă fugeam întotdeauna și nu stăteam la bătaie. Dar am primit ordin de lepădare a hainelor. Până și chiloții. Am primit două nuiele la fundul gol și apoi același masaj l-a primit și sora mea.

    Noi plângeam la poartă amândouă, că acolo ne-a fost amenajat locul de pedeapsă. Aici am vrut să ajung și eu cu povestea mea, la cum este inima părinților. Mămica s-a dus peste drum, unde locuia bunica Filița, și i-a spus să ne ducă în casă, căci ne-a pedepsit și nu vrea ca noi să îi vedem inima înmuiată de suferința noastră.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.