Astăzi4 august 2020

Reflecții de Paști, o poveste veche și concluzii noi

„Și nu uita, când ești voios, române, să fii bun”, zice versul unei colinde. Dar, ar putea întreba cineva, ce are o colindă cu Învierea Domnului? Nu are întreaga colindă, ci îndemnul făcut românului când se veselește, iar sărbătoarea de azi este un astfel de prilej.

Cum în ajunul Paștilor am călătorit de-a lungul albiei Someșului Mare, văzând jegurile de tot felul ce-i ornau malurile, încă neascunse de frunze, m-am pomenit bombănind „numai pește să nu fii”. Și n-am rezistat ispitei de a mă întreba „până când?”. Până când românul va fi bun numai dacă petrece? Și cum de Atotputernicul îi tot iartă nesimțirea de a-i batjocori zi de zi Marea Lucrare?

Întrucât drumul de la Dej prin Salva spre nenumăratele Ilve se întinde pe zeci de kilometri, am avut vreme și să îmi răspund, amintindu-mi o povestire. Iat-o, cu nădejdea că, aflat la loc de-a pururi cu verdeață, Sadoveanu îmi va ierta rezumatul scriiturii sale. Istoria se potrivește cu atât mai mult cu cât oamenilor din Ținutul Năsăudului nu le lipsește evlavia.

Zice-se că, ajuns în Asia, Alexandru Macedon fusese oaspetele unei populații care trăia după legea iubirii. Acolo asistase la judecarea unei pricini stranii: un om vânduse o postată de pământ altuia și cumpărătorul găsise o comoară. Noul proprietar voia să înapoieze comoara fiindcă el nu cumpărase și ce era în pământ, iar vânzătorul îi refuza oferta.

Uimit, cuceritorul a explicat că în lumea sa civilizată, lucrurile se întâmplă invers. Ba mai mult, dacă împricinații nu se înjunghie, îi ucide împăratul, care le ia comoara. Tare s-a mirat judecătorul primitiv, întrebând „Și într-o asemenea țară plouă? Într-o asemenea țară soarele încălzește? Pământul își dă roada? Nu bat molime pe cei răi şi sângeroşi? Nu cad trăsniţi proştii şi nelegiuiţii?”.

Alexandru Macedon i-a spus însă că în ținuturile progresului totul este ok. „Înţeleg”, a spus judecătorul. „Înţelepciunea lui Dumnezeu este nemărginită, ca și bunătatea lui. Dumnezeu dă acolo belșugul pământului, căci în acele țări trăiesc şi animale necuvântătoare”.

Învierea, printre altele, asta înseamnă, iubirea aproapelui. Care adesea este diferit doar la chip, uneori înfățișându-se înveșmântat în solzi, alteori în pene, blănuri, frunze, armuri de chitină sau în diafane membrane. Puritatea apelor, aerului și pământului fiindu-i deopotrivă necesitate și drept.

*un articol scris de Nicolae Dărămuș și publicat pe pagina sa de Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.