Astăzi30 mai 2020

Într-o nucă, măsurând nemărginirea

Viața la Vatra Dornei, acest Macondo al Bucovinei, rămâne în continuare mai mult imaginată decât adevărată, și asta pentru că spațiul real în care-și consumă oamenii viețile le oferă mai multă viață interioară acum decât tumult existențial extern. Străzile pustii nu erau ceva neobișnuit într-un orășel atât de mic, mai ales seara sau la sfârșit de săptămână, însă acum au dispărut și zilele aglomerate de sărbătoare sau cele de „târg”.

Oamenii chiar stau în case. Și înainte de pandemie ne raportam tot la natură, semeni și Dumnezeu. Natura o avem în spatele casei, întreaga comunitate s-a mutat pe Facebook, iar Dumnezeu e nelipsit, cu singura diferență că nu mai pupăm icoanele (bisericile fiind închise), ci ne punctăm religiozitatea prin tot felul de postări pe internet. Am preferat titlul de mai sus deoarece gândul îmi tot fuge spre prințul Hamlet și a sa cugetare: „Și-ntr-o nucă aș simți nemărginirea, dacă n-aș avea visuri negre”.

Aluziile, ironiile sau chiar propriile percepții, cum că ne ducem viața într-o „văgăună”, le sunt familiare celor care trăiesc în comunități mici, însă cu restrângerea universului fiecăruia dintre noi, datorită acestei pandemii de Coronavirus, toată lumea se vede nevoită să viețuiască, metaforic vorbind, într-o „nucă”.

Cât aduce fiecare dintre noi cu animăluțul din „Vizuina” lui Franz Kafka rămâne de văzut. Ce ocazie unică, totuși, pentru a ne testa „nemărginirea”. Să vadă fiecare unde se situează, nu? Cât despre „gândurile negre”, despre capacitatea fiecăruia de a-și gestiona vacarmul interior, asta da provocare.

Cu animăluțul (nenumit) lui Kafka împărțim frica, dar ne deosebim de el prin faptul că în universul acestuia nu există nicio referire la divinitate. Dumnezeu pare să nu-și găsească loc acolo, însă începe să-și regăsească din ce în ce mai mult loc în lumea noastră, fie că e vorba de smerenia afișată, dând pe-afară pe rețelele de socializare, sau de vinovăția care e și ea subtil prezentă (aceea de a fi atacat natura), ca să nu mai vorbim de apelul apăsat la speranță, mai dorită și râvnită ca niciodată.

Ca într-un ritual, la fel de prezente și de necesare ca și spălatul pe mâini, sunt providența și mila. Este înduioșător să constați ce capacitate de abandon au oamenii. Odată spulberat sentimentul de certitudine, cum că noi am avea vreo putere asupra vieții sau a propriului destin, un singur lucru pare să răzbată din postările sau comentariile noastre: să refacem urgent relația deteriorată cu Dumnezeu!

Iar toate aceste mici ritualuri nu lipsesc nici din scurtele interacțiuni. Oamenii zăbovesc câteva secunde în plus și chiar dacă teama li se citește pe chipuri, nelipsita întrebare „Da’ ce vești mai aveți?” este pusă. Începi să te simți ca acel „povestaș” dintr-un faimos roman sud-american a cărui misiune era să le ducă oamenilor vești despre ce se mai întâmplă prin lume.

În micuța noastră comunitate, concluziile despre lume le trag chiar oamenii, multe ducând ori spre „pedeapsa lui Dumnezeu”, dar și spre nelipsitele teorii ale conspirației sau spre „oculta mondială”. Și pentru că au aflat cu toții că lumea asta „mare” nu e chiar atât de mare, ajungându-se ca un virus de la un liliac să treacă într-un animăluț, apoi de la acesta la om, străbătând atâta cale din Wuhan până la gura, nasul și ochii tăi, ceea ce pare să-i intereseze acum mai mult e al lor microcosmos, din care culmea, lor li se refuză accesul la „adevăr”.

Acesta fiind „bine ascuns”. Chiar și șoptit și tot mai auzi un „Toți mint, dom’le!”, „Nu se poate să n-avem niciun caz în oraș!”, „Aici sunt interese, îți zic io!”, „Se fac bani mulți cu carantinații!”, „Nu dau ăștia cu soluție pe toate străzile!”, „Au aruncat acum câțiva ani niște saci de plastic dintr-un avion, iar văcuțele mele cu greu au scăpat de bubulițele de pe bot” și așa mai departe.

Revolta de a nu avea și noi niscaiva „contaminați” îi face pe unii să-i inventeze, de parcă nu mai suportă banalitatea de a nu se fi întâmplat nimic îngrozitor în târgușorul lor. Sau poate că vor să se întâmple (naibii) ceva pentru că nu mai suportă tensiunea și așteptarea, de parcă odată apărute cazurile de îmbolnăviri și la noi am avea și siguranța că va trece totul, după care „ne apucăm și noi de treabă”.

„Cât să mai plângi morții altora, cât să mai jelești pentru răul altora? Să treacă, dom’le, și pe-aici, și ducă-se!”, par să spună cei pe care încep să-i lase nervii. Așa că tot la „nucă” ajungem și la ceea ce gândim și simțim. Pentru că la final asta suntem fiecare dintre noi.

*textul a apărut într-un articol publicat în Decât o Revistă, denumit „Cum mai e prin viețile noastre: povești de la cititori”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.