Întoarcerea la Topos

scris de Andrei Țăranu
în Cultural
14 nov. 2019
14 nov. 2019, ora 9:25

„Punct și de la capăt” este o expresie aproape neînțeleasă astăzi, căci ea, de fapt, se referă la un comportament legat de un obiect deja devenit arheologie industrială. Acum 50 de ani era un termen oarecum uzual, îl auzeai în redacțiile revistelor la fel ca și în circumscripțiile de poliție, era o formă de dicteu automat.

Când auzeai punct – era un țac – și de la capăt – era un zgomot de clopoței ai carului care era mișcat astfel încât să pornească un nou paragraf. Acea bară metalică și strălucitoare care împingea carul cu o mișcare mai degrabă de balet decât una mecanică și care producea un zgomot atât de plăcut, ca de zurgălăi, s-a transformat în tasta enter.

Zgomotul aproape a dispărut, mai ales dacă tastezi pe ecranul tactil al unui smartphone. Fraza asta, astăzi, nu mai are niciun sens, dar are o savoare pe care doar imensele mașini de scris le aveau dimineața într-o hală imensă care încă nu se umpluse și doar ele erau stăpâne pe acel spațiu.

Cartea pe care ne-o prezintă Mihai Cioată are exact același aer, vetust și delicios, rece (suntem la 802 metri altitudine) și însorit totodată. Este genul de carte în care te aștepți să găsești orice (și, într-un fel, chiar găsești orice). Căci dacă Michelangelo Buonaroti spunea că excepționalele sale sculpturi erau de fapt incastrate în marmură și el doar le elibera de acolo spre a le da viață, tot așa, mutatis mutandis, cuvintele sunt în mașina de scris – toate – și autorul nu face decât să le scoată la lumină.

De aceea găsești orice, păcat că nu și rețete de miere de brad sau caș de oaie, deși sunt într-un fel și ele acolo, de la reflecții asupra patriotismului românesc până la perspective asupra morții nemoarte din Coreea de Sud, de la subiecte și personaje politice ardente la vremea lor, la reforma turismului național prin intermediul lui Dracula.

„Punct și de la capăt” este o colecție de editoriale pe care Mihai Cioată le-a scris în Monitorul de Dorna de-a lungul a mai bine de un deceniu, lucru care se vede, căci unele personaje, paradigmatice, la vremea lor, precum Ministrul de Interne Igaș, nu mai spun nimănui nimic astăzi, iar altele sunt, încă, extrem de active pe ecranul televizoarelor noastre.

De aceea spuneam mai sus că în această carte găsești orice, dar în primul rând găsești gândurile unui om care s-a confundat (cel puțin pentru mine) cu Vatra Dornei, un fel de Macondo al Bucovinei, spațiu real în interiorul bulei magice a unei Românii mai mult imaginate decât adevărată.

Vatra Dornei este ca o sugativă ce a absorbit toate straturile de cerneală care au fost puse pe ea și poți găsi între ele diferențe de timp și de persoană, deși ele coabitează extrem de confortabil între ele. În Vatra Dornei nu pare de mirare ca o doamnă din La Belle Epoque Austriacă să se plimbe la braț cu o persoană fără identitate din tranziția românească, în care blugii turcești se asortau cu treningul chinezesc, la fel cum „racilele” arhitecturii comuniste fac loc noilor vile mai mult sau mai puțin turistice.

Vatra Dornei este un oraș balnear sezonier și o localitate de provincie tot timpul și în acest spațiu în care particularul dospit lasă din când în când (în special de sărbătorile de iarnă sau puțin vara) loc universalului european își scrie Mihai Cioată eseurile. De aici, cred eu, această aprehensiune spre universal îndreptată însă spre concetățenii săi de sub crestele Călimanului.

Ei sunt, clar și aproape evidențiat, deși nespus niciodată, receptorii mesajului ba depresiv, ba ironic, ba exaltat al lui Mihai Cioată. Ei sunt, și mulți au și fost, elevii autorului, care, asemeni lui Ion Creangă, spune lucruri într-un fel ca să fie pricepute exact invers, căci spațiul editorial este totdeauna scurt în vreme ce timpul la Vatra Dornei pare a fi totdeauna lung.

Topos-ul este un loc comun, un clișeu, ceva care este cunoscut și răscunoscut. Așa apare și „Punct și de la capăt”, un topos, ceva ce s-a reflectat în spirit, s-a spus și s-a scris. Doar că, așa cum ne spunea Hegel în Logica Mare, nu tot ceea ce pare familiar ne este prin aceasta și cunoscut. De fapt, sub aparența familiarului discursiv se ascunde o emoție și o trăire care încearcă să le propună cititorilor o ieșire din topos, luându-l însă ca referențial.

Și așa cum ne spune în ultimul său editorial, asta este și menirea jurnalistului: să dea reflecția (logosul) pe faptă brută (topos). Jurnalismul este despre a informa, în primul rând, și apoi de a judeca, ceea ce, din nefericire, se întâmplă tot mai rar în jurnalismul românesc.

Tot mai rar ni se întâmplă să primim informație brută, poate chiar crudă, nemestecată înainte de vreun „jurnalist” care ne spune cum și ce ne gândim. Nu e și cazul lui Mihai Cioată, care ne spune lucruri cunoscute ca să ne gândim la ele, cu ironie, cu tristețe, cu exaltare sau poate cu dispreț ca un punct de plecare spre o călătorie ideatică spre realul de lângă noi.

Dacă toate cuvintele se află deja în mașina de scris, dacă toate statuile se află în piatra originară în care le-a rasădit vreun demiurg, dacă totul există și preexistă, atunci „Punct și de la capăt” este un fald de catifea ridicat de pe lumea reală pentru a o vedea o secundă cu ochii altuia, a lui Mihai Cioată.

Cartea „Punct și de la capăt. Eseuri de la 802 metri altitudine”, scrisă de profesorul Mihai Cioată, urmează să apară în librăriile din oraș.

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.