Boomerang: lege, așteptări și realități

scris de George Teo Șaptefrați
în Opinii
26 dec. 2018
26 dec. 2018, ora 18:40

Nu credeam că întâlnirea cu un prieten la o cafea avea să-mi declanșeze, din nou, după mulţi ani, revolta faţă de situaţia persoanelor cu handicap din ţara noastră. În anul 2014, în aprilie, mai scrisesem un articol pe aceeaşi temă şi nimeni aproape nu a avut niciun fel de comentariu la acea vreme.

Cei patru ani care au trecut m-au supus şi pe mine la o serie de experimente neplăcute şi chiar umilitoare în aceeaşi calitate de persoană cu handicap. Aflam acum că o persoană cu handicap venită la tratament era „captivă” într-un hotel din staţiune. Nu era prima dată când intram în contact cu astfel de veşti. Nu ştiam nici dacă persoana mai era în staţiune în acel moment aşa că am făcut doar un scurt comentariu pe subiect.

În cursul aceleiaşi zile aveam însă să aflu că persoana nu era plecată şi că se afla în oraş. Dorinţa de a încerca să-i atenuez o parte din necazul prin care trecea m-au făcut să cer, dacă era posibil, o întâlnire de câteva minute. Am luat legătura prin telefon cu mama acelei persoane, o fată care vorbea extrem de greu la telefon. Mi-au povestit pe scurt unde se aflau, dar şi că ar dori să ne vedem. Restul amănuntelor le-am stabilit prin sms-uri direct cu această fată.

A doua zi am luat-o direct spre locaţia unde se aflau cele două. Ploua torenţial şi doream să străbat cât mai repede cei aproximativ 35 de metri care mă despărţeau de intrarea în hotel. Aleea de legătură cu strada principală este atât de deteriorată încât nu prea poţi mări pasul la nevoie. Plină de gropi, printre nişte resturi de asfalt, arată dezgustător pentru accesul la una din cele mai renumite baze de tratament ale staţiunii. Nu mai intrasem în acel hotel din anii 2000, atunci când părinţii mei fuseseră pentru ultima dată la tratament în Dorna. Oare acele resturi de asfalt datau din acei ani? Parcarea hotelului arată la fel.

Cele două, mama şi fiica, mă aşteptau în hol. Foarte sociabile şi foarte deschise au început să discute cu mine ca şi cum ne-am fi cunoscut de foarte multă vreme. Nu am fost surprins de acea deschidere spre dialog. Stăteau de zile bune în hotel, captive la propriu. Nu era o exagerare ţinând cont de faptul că hotelul nu avea niciun fel de adaptări şi dotări pentru persoanele ţintuite într-un căruţ, dependente permanent de o terţă persoană.

Dar cel mai trist pentru ele, dincolo de primele relatări şi constatări făcute atunci când s-au cazat, era că nu puteau face tratament în acel stabiliment. Veneau de la Bucureşti şi aşteptaseră un an acel bilet de tratament. Conform legii, persoanele cu handicap au dreptul la un singur bilet gratuit pe an. Aştepţi un an şi ai surpriza să ajungi într-o astfel de situaţie. Accesul în baza de tratament a acestui hotel este practic imposibilă pentru cei ţintuiţi într-un căruţ.

Dar, din păcate, nu era tot. Nu exista nicio cameră care să aibă amenajat un grup sanitar pentru astfel de persoane. Fata nu putea să intre în baie cu acel căruţ din cauza uşilor extrem de înguste şi a unei toalete fără nici un fel de adaptări absolut necesare. În anul 2018, cazat într-un hotel, nu poţi să foloseşti grupul sanitar! Ce fel de oameni am ajuns? Întrebările legate de astfel de baze de tratament sunt extrem de multiple şi pe un palier foarte larg.

Le părea rău că nu plecaseră acasă, dar mai fuseseră la Dorna, la complexul Călimani, cu doi ani în urmă şi le plăcuseră zona. Vremea frumoasă de toamnă a fost singurul motiv pentru care nu s-au reîntors acasă. Mai aveau de stat câteva zile şi se întrebau ce puteau să mai facă. Cu greu reuşeau să iasă afară la o plimbare şi spre necazul lor vremea nu mai era prielnică.

Surpriza şi mai mare aveam să o am în partea a doua a întrevederii mele, atunci când am aflat că acea fată avea o asociaţie prin care ajuta copiii cu handicap prin diverse activităţi şi cărţi tipărite pentru ei! Atunci m-am hotărât ca, dincolo de subiect, să o scot din anonimat, spunându-i numele. Mihaela Mihăescu, sau Miky, cum îi spun apropiaţii, poate da în orice clipă celor din jur tot ce are ea mai de preţ: inteligenţa. E încă unul din exemplele de viaţă autentică din România, într-o societate deraiată demult de la normalitate.

Am stat de vorbă timp de două ore despre foarte multe subiecte şi m-am despărţit de ele cu regretul că ne cunoscusem într-o astfel de situaţie. Mi-am cerut scuze în numele dornenilor pentru situaţia prin care trecuseră aici la noi. Mă simţeam vinovat, în sinea mea, pentru toate aşteptările ratate în cei 29 de ani. Am plecat răvăşit de la acea întâlnire după două ore şi, mai ales, după ultimul lor îndemn: „Domnule George, ori de câte ori veţi avea ocazia să nu tăceţi şi să aduceţi în discuţie problemele persoanelor cu dizabilităţi”.

Eram şi eu din aceeaşi categorie, la fel cum fusese şi soţia mea şi de-a lungul timpului m-am lovit de extrem de multe situaţii în societate când am fost tratat ca făcând parte dintr-o altă categorie de oameni, cea „specială”. Mentalităţile societăţii din care facem şi noi parte ne-au îngreunat permanent un parcurs de normalitate şi ne-au umilit demnitatea de oameni.

Atunci, în anii ’90, când au apărut primele legi în sprijinul nostru, naivi, am crezut că în sfârşit vom avea alte oportunităţi şi că vom fi trataţi la fel ca cei din jurul nostru. Foarte repede aveam să constatăm că legea nu avusese nicio influenţă asupra mentalităţii colective şi societatea ne privea la fel. Ba parcă şi cu mai multe reproşuri. Au apărut imediat oportuniştii, care au speculat prevederile legii privitoare la scutirea de impozitul pe salariu şi şi-au scos Certificate de Handicap.

Până prin anii 2000, medici, asistente şi toţi cei care mai aflaseră de această prevedere au devenit peste noapte persoane cu handicap. România devenise o ţară de handicapaţi. Și, în timp ce noi stăteam anual la cozi la Comisiile de Expertiză Medicală, aceste persoane obţineau atestatele acasă fără nici cea mai mică jenă. Și nu au fost cazuri izolate. A fost un sport naţional al acelor ani.

Când treaba a luat o turnură ce a atras atenţia autorităţilor naţionale, campaniile anuale de revizuire a acestor abuzuri aveau să aibă ca victime colaterale tot persoane cu handicap. Retrogradări şi chiar anulări nejustificate au purtat pe drumuri oameni în situaţii extrem de grele. „Criteriile” de acordare se completau şi se modificau de la un an la altul de se ajunsese că nici acele faimoase Comisii Judeţene nu mai ştiau ce au de făcut. De la un judeţ la altul, acelaşi diagnostic nu era de multe ori încadrat în acelaşi grad de handicap.

Persoane cu boli ireversibile, cum este şi poliomelita, de care sufăr din copilărie, era tratată ca boală reversibilă şi trebuia să mă prezint anual la comisie. Abia după 12 ani de astfel de „vizite” am căpătat şi eu şi soţia un Certificat Permanent. Să vă mai povestesc în ce condiţii stăteam la acele cozi interminabile de la comisii şi cum eram trataţi de cei de acolo? Kafka a fost un inocent în scrierile lui! Absurdul şi cinismul au fost mână în mână în acei ani şi au creat ceva ce, povestit acum, după atâţia ani par imposibile.

Țin minte şi acum ultima listă de acte ce mi s-au cerut la Comisia Judeţeană. Erau 10 cerinţe. Ultima, pentru bărbaţi, era prezentarea Livretului Militar! Am crezut că este o glumă proastă. Dar nu era. I-am spus doctoriţei, şefa de comisie, că am venit pregătit să fiu trimis în Afganistan. Nu a fost receptivă la glumea mea şi după o lună m-a anunţat că mi-a pierdut dosarul şi am fost obligat să o iau de la capăt! Incredibil? Nu. Adevărat!

Numai că multe astfel de situaţii au dus la adevărate drame în familiile acestor persoane. Dar pentru cei din societatea noastră nu a contat. Ce dacă nu poate să meargă, să fie dus la cât mai multe comisii şi reevaluări! Să mergi, da, dar când ai ajuns în stradă eşti ca în junglă. Nimeni aproape nu îţi dă atenţie şi nu te protejează atunci când te vede cu un cadru, o cârje sau căruţ. Un drum până la o farmacie e de multe ori o aventură. Scări inabordabile sau rampe făcute doar ca să fie, nu şi pentru a fi urcate de un căruţ. La instituţiile Statului e aceeaşi situaţie. Cu greu, dacă ai noroc, poţi ajunge unde ai nevoie.

În trenuri, autobuze sau tramvaie, ca să pleci undeva, e o aventură ce mulţi, după multă vreme, aproape că au abandonat-o. În gări peroanele joase îţi aduc uşile vagoanelor la nivelul umerilor şi scările la o înălţime inabordabilă. Cum să urci? Tras de mâini, luat în braţe sau împins. Rămâne de văzut dacă ajungi întreg sus şi dacă reuşeşti să ajungi şi la cabina pe care o ai. La destinaţie calvarul se repetă. Oare acesta să fie adevăratul sens al Dreptului la Liberă Circulaţie într-o ţară membră a UE? Noi nu facem parte dintre cetăţenii acestei ţări?

Se spun atâtea despre facilităţile noastre, despre drepturi şi cheltuielile statului cu persoanele cu handicap, că mulţi au ajuns să ne creadă privilegiaţi. Din păcate, realitatea cotidiană a acestor oameni este într-o societate paralelă cu restul societăţii româneşti. Ici, colo, vezi grupuri mai mici sau mai mari de oameni care fac eforturi deosebite să-i ajute şi te bucuri. La nivel instituţional însă totul nu este decât o gargară ieftină, reîncălzită în anii electorali, uitată imediat ce nişte oameni izolaţi de societate au votat mai mult sau mai puţin responsabil o clasă politică inconştientă şi avară.

Am pornit aceste rânduri de la un episod cotidian al unei familii tradiţionale formată din o persoană sănătoasă (mama) şi o fiică cu handicap grav, venită într-o staţiune de interes naţional să facă tratament. Eşecul lor le va marca multă vreme şi se vor întoarce acasă şi cu banii cheltuiţi inutil şi cu trauma unui drum care nu şi-a atins scopul. Aici, în Dorna, va avea un ecou măcar umilinţa prin care au trecut cele două? Mă îndoiesc. Totul va fi doar un subiect de o zi dintr-un ziar local şi atât şi poate, între timp, au mai fost şi altele, neştiute.

Societatea noastră priveşte căruţul şi nu omul ţintuit în el şi nici valoarea lui intelectuală, mult superioară celor din jur. Oameni buni! Ce nu vreţi să conştientizaţi niciun moment e un adevăr pe care soţia mea l-a spus multora din jurul nostru: „Noi nu vom putea niciodată să fim sănătoşi ca voi. Voi, însă, în orice moment al vieţii puteţi ajunge în situaţia noastră”. Până când această societate românească nu va reveni la o normalitate şi mentalităţile nu vor fi în spiritul adevărat al Ortodoxiei de care facem atâta caz nu ne vom regăsi nici pe noi şi nu-L vom regăsi nici pe Dumnezeu!

1 comentariu publicat:

  1. Anonim spune:

    Au trecut mai bine de două luni de la incident și nicio instituție a statului nu și-a dovedit capacitatea de a soluționa problema.

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.