Amintirile lui David Croitor: Nihăilă

scris de David Croitor
în Opinii
22 dec. 2018
22 dec. 2018, ora 12:27

Pe uliţa care duce în deal spre Tălălău, pe partea stângă, a doua casă după Ciorcan, locuieşte de când lumea Nihăilă. Nu ştiu precis care este numele lui de botez, presupun că ar fi Mihai sau mai degrabă Mihail, însă cum în sat la noi aproape toate numele se poceau, cel mai probabil Mihail s-a transformat la început în Mihăilă, ca mai târziu să devină Nihăilă.

Nihăilă nu era un om despre care lumea din sat să nu fi auzit şi asta datorită faptului că principala lui ocupaţie era aceea de „achizitor”, cum îi plăcea lui să se recomande oricui îl întreba. Între noi fie vorba, acest termen pretenţios de achizitor suna pompos şi îl făcea pe Nihăila să se simtă mai domn, deşi în realitate nu era mai breaz şi mai puţin rupt în fund decât toţi ceilalţi de pe uliţă, cu mici excepţii, evident, iar când afirm asta mă gândesc că imediat mai la deal de Nihăilă stătea popa, preotul satului adică, împreună cu cucoana lui, iar despre preot şi cucoană nu se putea spune că erau rupţi în fund, dimpotrivă.

Practic, ceea ce făcea Nihăilă, de dimineaţa până seara, nu era altceva decât strângerea sau colectarea de plante de leac, sticle, borcane şi uneori maculatură. Nu degeaba pe unul din stâlpii porţii de la intrarea în ogradă avea bătută în cuie o tăblie de scândură pe care prindea, cu două texturi de pingelit bocanci, câte o bucată de carton, în funcţie de sezon, pe care scria cu creion chimic cam ce mai strângea sau achiziționa la un moment dat.

De pildă, dacă era vara, cam prin august să zicem, Nihăilă lua o bucată de carton, de pe la vreo cutie aruncată prin spatele cooperativei din sat, şi creionul chimic pe care-l băga în gură ca să-l înmoaie în stuchit, apoi scria mare şi lăbărţat: Achiziţionăm de la populaţie următoarele: trifoi roşu uscat – 30 lei kg, urzică moartă uscată – 50 lei kg, cornul secării – 70 lei kg şi tot aşa o listă lungă cu toate buruienile de leac care se găseau pe văile şi fâneţele noastre.

Cum apărea pe stâlp anunţul lumea se punea în mişcare, mai ales copiii, care şi aşa erau în vacanţă şi nu prea aveau treabă, şi calicii satului, cei care trăiau de azi pe mâine, toţi cu scopul de a mai scoate şi ei un ban în plus. Chiar şi eu, odată, pe când urcam uliţa cu treabă, pentru că m-a trimis tata până la Genia lu’ Costaneț s-o întreb dacă mai are taurul, pentru că vaca noastră părea că umblă la buhai şi n-avea unde s-o ducă, cum aveam obiceiul de a mă holba pe la toate gardurile, am zărit afişul lui Nihăilă.

L-am citit de vreo câteva ori, chiar şi cu voce tare, ca să bag la cap, după care m-am dus acasă hotărât şi mi-am confecţionat în mare secret, dintr-o faţă de pernă, o traistă puternică, zicându-mi în mintea mea că a venit vremea să mă îmbogăţesc şi să trăiesc pe picioarele mele, fără să mai fiu nevoit să cerşesc câte un leu pe săptămână de la părinţi.

Mi-am luat aşadar traista, am împăturit-o şi am plecat pe vale la cules de trifoi roşu. Trifoi era cât vezi cu ochii, însă eu, hapsân din cale afară, am ascuns traista în sân ca nu cumva să vadă lumea unde mă duc şi ce fac şi să dea buluc peste mine şi să-mi culeagă mie tot trifoiul de pe luncă. Deja în mintea mea făcusem socoteli clare despre câţi bani voi aduna în total, însă nu aveam să suflu nimănui, nici o vorbă, despre asta acum, ci de abia la sfârşit, când le voi flutura tuturor teancul de hârtii de o sută pe sub nas, şi atunci să-i văd eu dacă mai au glas.

În fine, cu acest plan bine ticluit am intrat pe valea Şomuzului, luând-o sistematic dinspre Ion a Dorii, urmând ca în timp ce voi goli-o de florile de trifoi să mă îndepărtez spre Zăhăreşti. Prima dată am împărţit din ochi toată lunca în postate mai mici, ca să îmi fie mai uşor la treabă. Mi-am scos apoi traista din sân, m-am aplecat şi am început să culeg. Culegeam cu râvnă şi băgam în traistă. Cam după vreo trei ceasuri bune, după o muncă de ocnaş, cu genunchii sfredeliţi de crampe, am putut să mă bucur de prima traistă, plină cu vârf şi bine bătucită, cu flori de trifoi roşu.

M-am uitat la traista burduhoasă, apoi am cântărit-o la ochi şi mi-am zis că trebuie să tot fie cel puţin cinci kile, dacă nu şi mai mult. Am înmulţit în cap 5 cu 30 şi am obţinut 150 de lei, ceea ce era foarte mult la vremea aceea. Pluteam de bucurie şi aproape că zburam spre casă cu traista plină, când deodată mi-am adus aminte că florile trebuie să fie uscate, nu verzi, iar asta înseamnă că greutatea va scădea, şi de aici, şi banii vor fi mai puţini. În sfârşit, după ce am refăcut estimările, m-am liniştit şi odată ajuns acasă, am urcat în pod şi am deşertat cu mare grijă sacul. Am întins frumos florile ca să se usuce şi le-am lăsat acolo.

După această operaţiune de succes mă bătea capul să mai merg o tură şi să mai umplu o traistă, însă fiind prea ostenit, am amânat pentru altă dată. După ce mi-am tras sufletul preţ de vreun ceas, stând întins la umbră sub un măr din livadă, m-am ridicat şi m-am dus ață întinsă la Nihăilă, ca să-l întreb personal cam cât trebuie să stea florile de trifoi la uscat, ca să ştiu când îmi voi lua banii. Nihăilă, sictirit şi fără să mă privească, îmi spune că trebuie să le las până devin uşoare ca fulgul.

Totuşi câte zile să le las, întreb eu mai punctual, la care Nihăilă îmi spune că măcar două săptămâni, ca să iasă toată apa din ele. Mamă, când am auzit asta, m-am dezumflat pe loc şi am plecat întristat spre casă. După vreo zece zile de aşteptare mi-am pierdut răbdarea şi am urcat în pod, am adunat florile, le-am băgat în sac, am luat cântarul cel vechi cu cârlig de la bunica şi am cântărit marfa. Când am văzut rezultatul m-am crucit, nu rămăsese nici măcar un kil. Atunci pe loc m-am supărat atât de tare, încât am luat florile şi le-am zvârlit în spatele şurii, zicându-mi că-i mai bine să putrezească acolo decât să mă duc la Nihăilă şi să mă fac de râs.

După ce am văzut că am ratat afacerea cu trifoi m-am gândit să mă apuc de strâns sticle şi borcane. M-am dus prima dată în beci, unde n-am găsit mai nimic de valoare, după care am dat iama prin cămară, unde de asemenea nu am găsit mare lucru, în afară de două sticle în care a fost cândva ulei, iar acum erau pline de muşte. Le-am luat şi am încercat să le spăl, însă m-am complicat degeaba, fiindcă muştele se lipiseră pe veci de fundul sticlelor. Aşadar am abandonat şi treaba asta.

Nemaigăsind nici o cale de a face bani pentru deveni bogat şi independent, m-am resemnat şi am început să umblu fleandura cât era ziua de lungă, cutreierând valea Şomuzului şi uliţele satului în căutarea unei soluţii. Faptul că mergeam cu vaca nu era o afacere, asta era obligaţia mea, pentru că aşa mi-a dat tata ordin, şi nu aveam cum să nu-l execut. Nimeni nu-mi dădea nimic pentru asta şi cu toate acestea nu mă pot plânge deoarece aveam timp berechet să umblu aiurea şi asta datorită faptului că priponeam bine vaca, după care eram liber.

Bine-nţeles că tata nu ştia ce fac eu, el credea că stau cu vaca de lanţ, aşa cum stătea badea Nicolai a Martei, de dimineaţă până la amiaz şi apoi încă o tură până seara. Lui badea Nicolai îi convenea să se ţină de coada vacii, pentru că era bătrân şi de abia putea sta în picioare, însă eu la cei doisprezece ani n-aveam stare, îmi venea să zburd ca un mânz nărăvaş.

Va urma!

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.