Amintirile lui David Croitor: profesorul de desen (partea a doua)

Toţi profesorii din şcoala noastră aveau câte o meteahnă, ceva ce îi făcea deosebiţi unul de altul, dar despre asta voi povesti, poate, cu alt prilej. Mă opresc acum asupra unuia dintre ei pentru că acesta mi-a reţinut în mod deosebit atenţia prin felul lui de a fi, dar mai ales pentru faptul că personalitatea lui a avut un impact major asupra mea.

Profesorul cu pricina nu este altul decât cel descris mai sus ca fiind mai zbanghiu, mai altfel, mai altfel decât ceilalţi, parcă ieşit din tiparul comun de profesor de la sat şi asta nu numai datorită faptului că venea cu schiurile la şcoală.

Numele profesorului era Emandi, Ioan Emil Emandi, şi preda istoria şi geografia. Dar nu preda ca toţi ceilalţi profesori greoi şi plictisitori, ci avea un fel al său de a te face interesat de lecţia pe care ţi-o preda, te provoca mereu să pui întrebări, puteai să te ridici în timp ce el era la tablă şi vorbea şi să-l întrebi ceva legat sau nu de lecţia în discuţie, ba chiar şi mai mult, a făcut o cutie din lemn, de mărimea unui sertar, un fel de urnă cu o fantă deasupra, în care puteai să strecori bileţele cu întrebări pe care nu le-ai fi pus în văzul tuturor, iar el săptămânal golea cutia şi răspundea tuturor, deşi pe biletele nu era trecut numele niciunuia dintre elevi, aşa a spus el, că nu-i nevoie.

Faptul că puteam să-l întrebăm orice ne trecea prin minte a creat între noi un fel de competiţie, în sensul că tot timpul eram preocupaţi de căutarea unor răspunsuri la întrebări pe care, în alt context, nu am fi îndrăznit să le punem. Peste toate acestea, tot profesorul Emandi a făcut şi primul laborator de geografie şi istorie din şcoala noastră, un laborator unic în felul său. Eram de-a dreptul fascinaţi de prezenţa lui, era un tip de gaşcă, aş putea spune, pe cât de deştept pe atât de bine pregătit, avea două facultăţi, ceea ce pentru o amărâtă de şcoală de la sat era aur curat şi asta în contextual în care aproape toţi ceilalţi profesori aveau doar liceul, cu câteva excepţii.

Tot el a fost primul care folosea termeni în limba engleză pentru a explica tot felul de lucruri şi fenomene şi asta în 1971, în plină revoluţie culturală socialistă, când engleza era catalogată drept limba imperialiştilor şi a duşmanilor poporului. Înţelegeai tot ce spunea, avea darul de a-ţi explica totul atât de detaliat şi de practic, încât până la urmă nu numai că înţelegeai, ci simţeai lucrurile, de parcă te-ai fi născut cu ele în sânge.

În pauze era primul care venea şi juca fotbal cu noi, cot la cot, pe un teren care numai teren nu era, era de fapt o bucată de grădină pârlogită şi pe care nu creştea nimic, dar ce conta? Eram copii, aveam toată viaţa înainte şi pe deasupra îl aveam şi pe Emandi de partea noastră, ceea ce ne conferea un curaj şi o încredere deosebite în viitorul nostru.

Într-o zi eram, ca de obicei, la şcoală şi urma să avem desenul, iar eu aşteptam nerăbdător să înceapă ora, pentru că-mi plăcea la nebunie să desenez, dar nu numai pentru asta, recunosc cu oarecare ruşine că-mi plăcea de asemenea faptul că profesorul de desen mă lauda întotdeauna, iar eu nu mai puteam de bucurie. După ce clopoţelul a sunat, iar noi am năvălit în clasă, ne-am aşezat fiecare în bancă sa şi aşteptam cuminţi intrarea profesorului de desen, care nu era altul decât dirigintele nostru şi care, deşi era băiat de treabă, ne cam căpăcea binişor dacă nu ne găsea stând liniştiţi în bănci.

După câteva minute bune pe uşa clasei îşi face apariţia şi profesorul. Era Emandi. La vederea lui toţi rămânem nedumeriţi, ba chiar unii dintre noi ne uităm la repezeală pe orar să vedem dacă nu cumva am încurcat orele sau dacă nu cumva Emandi a încurcat clasa. Emandi, isteţ din fire, se prinde şi sesizează imediat uimirea noastră şi ca să nu mai prelungească suspansul, ne spune că astăzi vom face desenul împreună, deoarece profesorul de desen nu poate veni.

Curiozitatea mea era maximă, aşteptam cu sufletul la gura să vedem ce vom desena, dar şi mai mult, voiam să-i arăt eu lui Emandi, fiindcă acum aveam ocazia, ce înseamnă desen, cu alte cuvinte voiam să-l pun la punct şi să-l trimit la geografia lui, acolo unde îi era de fapt locul. Începusem să mă umflu în pene în sinea mea, gândindu-mă că oricum sunt cel mai tare pe domeniu, lucru confirmat de altfel de multiplele mele participări la olimpiada pe comună, unde mergeam cu căruţa şi unde luam mereu locul întâi.

Începând din clasa a treia am fost remarcat de învăţătoare că desenez bine, astfel că mi s-a dus buhul printre elevi, iar mie mi se urcase la cap, mai ales când reuşeam să fac portretul vreunei colege pentru care începuse să-mi cam crească pulsul. Aşadar suntem la ora de desen.

Blocurile şi toate ustensilele necesare sunt frumos aranjate pe bancă, pentru lucru. Aşteptăm ca Emandi să ne pună pe catedră vreo oală cu flori şi două trei mere sau să ne deseneze el însuşi ceva pe table, iar noi să imităm. Dar spre surprinderea noastră, Emandi nu face nici una, nici alta, ci întreabă, privind peste clasă, care-i cel mai bun la desen şi bineînteles că toată clasa răspunde în cor: Croitoruuu!

Mie mi se înroşiseră deja obrajii de ruşine, deşi nu ştiam de ce, şi în mod firesc mă aşteptam ca imediat să mă cheme la catedră cu blocul şi să-i arăt ce pot. Emandi, spre surprinderea mea, nu mă cheamă, nici nu mă bagă în seamă, ci ne spune tuturor următorul lucru, parcă-l aud şi acum: măi copii, uite care-i tema noastră pe ziua de azi, fiecare să deseneze pe foaia lui ceea ce-i trece prin minte, nu contează ce, orice, faceţi cum vă vine, cum vă taie capul, fără reţineri, fără să vă gândiţi dacă e bine sau nu, iar la urmă comentăm împreună ceea ce aţi făcut, bine? Nu vă voi pune note, deci nu vă fie frică, lăsaţi imaginaţia liberă. Hai, la treabă, daţi-i bătăi, că timpul trece!

Ascultându-l pe profesor rămânem perplecşi, aşa ceva n-am mai auzit, nu s-a mai pomenit, adică cum, să facem ce vrem noi? Păi ce fel de şcoală-i asta, dacă fiecare face ce vrea, mă întreb eu în sinea mea. Sau poate că profesorul nu-i în stare să tragă două linii şi atunci, ca să nu se facă de ruşine în faţa noastră, se eschivează elegant, lăsându-ne pe noi să ne descurcăm singuri.

Profesorul însă insista. Noi, elevii, ne uităm unul la altul, nu ştim cum să începem şi de unde, mai ales că până acum noi desenam după un model sau după un alt desen, nu aşa, din capul nostru. Majoritatea elevilor, după ce au zumzăit în faţă şi în spate, s-au liniştit şi ca la comanda căutau spre mine, parcă aşteptând ca eu să dau tonul, dar mie nu-mi trecea nimic prin cap. Parcă aveam în loc de cap un bostan, şi acela gol.

Timpul se scurge rapid, trebuie să fac ceva, şi nu orice, ci o chestie cu care să-l dau gata pe prof. Atunci îmi aduc aminte că prin clasa a treia am desenat o natură moartă cu o sfeclă roşie şi nu mai ştiu ce prin jurul ei, iar lucrarea a avut mare succes la nivel de clasă, deci ce-ar fi să reiau tema şi să-i arăt eu profesorului amator ce înseamnă desenul, nu-i aşa?

Iau deci foaia, o împart după nişte reguli de ale mele, şi pun în mijloc o sfeclă roşie ca obrajii unei fetişcane îndrăgostite, lângă ea pun un morcov zdravăn, iar puţin mai la distanţă aşez un cartof sfios şi cam stafidit. Sfecla e ‘’doamna’’ care domină pagina, morcovul e „domnul” îndrăgostit şi topit după doamna, iar cartoful e ‘’domnul‘’ fără şanse, gelos şi invidios pe ceilalţi doi. Sfecla învăluie morcovul îmbrăţişându-l cu umbra sa, iar cartoful priveşte neputincios, de departe, cu tristeţe toată scenă. O poveste, asta voiam eu să desenez. Pe foaie lucrurile arătau bine, mai ales după ce am şi colorat cu creioane pastelate totul.

Ora se apropie de sfârşit, profesorul vine pe la fiecare să verifice ce a făcut. Toţi avem emoţii, chiar şi eu, care eram oarecum mulţumit de punerea în scenă a amorului dintre cele trei legume. Domnul Emandi ia câte o foaie de la elevi se duce la catedră şi ne-o arată: vedeţi voi aici, aceste trei cercuri nedefinite care se întretaie uşor? Daaaa, răspundem noi la unison! Ei bine, vom numi acest desen: interferenţă.

Apoi continuă şi dă nume tuturor „operelor” mai mâzgălite sau nu, numindu-le pe fiecare după caz: confluenţă, dialog, experiment, atitudine etc. Noi, la rândul nostru, rămânem indiferenţi în prima fază, gândindu-ne că profesorul a luat-o pe arătură, urmând ca apoi să ne întrebăm sau să concluzionăm, în cazul în care profesorul ştie ce spune şi are dreptate, dacă nu cumva suntem cei mai proşti de pe planetă, pentru că nu auzisem în viaţa noastră de asemenea cuvinte îmbârligate şi ciudate.

La sfârşit se apropie şi de mine, îmi ia foaia, se duce spre catedră, timp în care eu deja mă pregăteam pentru o serie lungă de laude şi aprecieri, ba mai mult mă aşteptam ca profesorul să mă dea ca exemplu bun în ceea ce priveşte desenul şi să zică în auzul tuturor: în sfârşit, iată ce înseamnă pictură! Dar spre surprinderea mea, Emandi spune ceva total pe dos, ceva la care sincer chiar nu mă aşteptam: iată ce înseamnă să rămâi în urmă ca gândire, ca mod de viaţă, iată ce înseamnă să rămâi decuplat de trenul viitorului, iată în sus şi iată în jos, până ce m-a ţăhuit de cap, în timp ce inima aproape că-mi spărgea toracele.

La auzul celor spuse de profesor m-am făcut mic cât o gânganie, m-am înroşit peste tot şi-mi venea să plâng de amărăciune, ba chiar mare lucru de n-am slobozit câteva lacrimi. Şi poate că ar fi zis şi mai multe, m-ar fi făcut de râs şi mai tare, însă s-a oprit la timp, aducându-şi probabil aminte că sunt printre cei mai buni la istorie şi că nu merit un asemenea tratament.

După ce ora de desen s-a sfârşit, după ce eram gata, gata să mă sfârşesc şi eu, am ieşit în pauză, mi-am căutat un loc mai retras şi stăteam singur, izolat şi trist împreună cu visul meu de artist călcat în picioare chiar de către profesorul pe care-l admiram cel mai mult. Atunci se apropie de mine domnul Emandi, mă ia de după gât şi-mi zice: hai mai încolo să-ţi spun ceva, nu fi supărat pentru că ceea ce am făcut eu azi, a fost doar un experiment pentru a demonstra că mulţimile pot fi spălate pe creier în cinci minute, n-am avut ceva strict împotriva ta, dar a trebuit să te folosesc deşi nu mi-a plăcut, deci în concluzie nu trebuie să fii afectat.

Poate că acum nu înţelegi, dar mai târziu vei pricepe ce am vrut să-ţi spun. Păi, aş vrea să nu fiu afectat, dar nu reuşesc, iar colegii nu încetează să-şi bată joc de mine, mă iau în băşcălie, râd de mine cu satisfacţie şi răutate spunându-mi că degeaba mă strofoc eu să învăţ bine, degeaba am talent la desen, pentru că în ziua de azi nu se mai caută talentul, vremurile sunt în schimbare, acum se vede cu ochiul liber că cu cât eşti mai prost, cu atât eşti băiat mai deştept. Şi uite, continui eu, deşi fac eforturi să fiu prost, nu reuşesc.

Emandi mă ascultă răbdător, apoi zâmbeşte şi-mi spune: ascultă-mă bine şi ţine minte cât vei trăi: tu ai talent, urmează-ţi chemarea până la capăt şi nu ţine cont de nimic, asta am vrut eu să te învăţ azi, să nu te iei după oameni, ci să crezi în tine, oamenii vor şti să aprecieze la momentul potrivit un lucru făcut cum trebuie.

Au trecut de atunci peste 40 de ani, m-am mai întâlnit cu profesorul pe vremea studenţiei mele, şi-a amintit scena şi m-a încurajat. Devenise între timp doctor în istorie şi pentru o vreme a fost directorul Muzeului din Suceava, apoi a plecat la Iaşi ca profesor universitar. Când, în 1995 m-am reîntors în Suceava, la îndemnul lui am venit, pentru că îmi promisese că mă ajută să devin pictor şi mai ales mă va ajuta să răzbat cu curaj prin hăţişul acestei bresle, unde sunt orgolii atât de mari.

Într-adevăr, la scurt timp după revenire, ne-am întâlnit şi am pus la cale un plan de bătaie pe termen lung. La despărţire mi-a înmânat o carte de vizită, spunându-mi că după ce se va întoarce de la Iaşi, unde avea treburi urgente, să-I caut la telefon şi să stabilim următorii paşi. După ce au trecut cele câteva zile, presupunând că şi-a terminat treaba la Iaşi, l-am sunat. Am sunat de câteva ori, am insistat, însă la telefon nu răspundea nimeni.

După câteva zile am aflat din ziare că ne părăsise pentru totdeauna. Un accident cumplit de maşină i-a frânt destinul, oprindu-l pentru totdeauna la jumătatea drumului. A fost o mare tristeţe pentru mine, pentru că dincolo de pierderea unui profesor, a unui mentor spiritual, a unui prieten, am pierdut un mare om. Omul ale cărui cuvinte îmi stăruie şi astăzi în minte şi-mi sunt motorul căutărilor mele, omul care a rostit în dreptul meu cuvintele magice: urmează-ţi chemarea! Omul Ioan Emil Emandi.