Amintiri din Vatra Dornei: oameni frumoși și povești de spus nepoților la bătrânețe

scris de Mirella Mangra
în Opinii
12 oct. 2018
12 oct. 2018, ora 10:57

Cu trecerea anilor amintirile devin de multe ori obsesive. De mult m-a bătut gândul să retrăiesc nu numai cu gândul ținutul unde cu peste 60 de ani în urmă îl cutreieram alături de mama, minunatul orășel bucovinean Vatra Dornei. Imaginea parcului cu zglobiile Mariane, cacao cu lapte minunată făcută din cel mai curat lapte și mai ales untul cu gustul lui ușor parfumat și galben ca soarele la răsărit erau amintirlle ce-mi reveneau adesea.

Ele s-au materializat printr-un sejur anul trecut la Vatra Dornei. Pașii m-au purtat pe aceleași cărări de altă dată, dar cu nostalgie și tristețe uneori. Dar nu vreau să îmi amintesc lucruri triste pentru că ceea ce am trăit acolo este demn de o poveste frumoasă, parcă coborâtă din basmele în care românul, omul simplu al acestui pământ minunat, devine erou prin firescul firii.

Înainte de a pleca către casă, după ce tot ce era de văzut și făcut se înfăptuise, ca orice gospodină trecută cu mult de anii tinereții, am colindat cu simț de răspundere piața. Fructe, legume și mai ales lactate din belșug. Obsesia untului de altă dată nu mi-a dat pace. Am intrat în toate magazinuțele de produse lactate. Atenția mi-a fost atrasă însă de un calup de unt din care tocmai i se tăia unui client o bucată zdravănă.

Cuminte, am așteptat să fiu întrebată ce doresc. Cu o voce caldă, elegantă și binevoitoare, doamna mi-a răspuns la întrebarea mea netoată de care m-am cam rușinat mai apoi (cărui fapt i se datorează culoarea galbenă a untului). Pentru cumpărătorul obișnuit cu untul din marile magazine poate că este un lucru neobișnuit. Am fost impresionată de tot ce mi-a spus și parcă nu mai eram așa interesată de unt cât eram de această femeie care mi-a vorbit atât de frumos. Era parcă coborâtă din tablourile lui Grigorescu. Am cumpărat și am plecat grăbită cu prețiosul trofeu.

Am mai colindat câteva magazine și înainte de plecare am salutat rațele pe care le hrănisem timp de două săptămâni de pe o bancă din fața parcului. Fiind destul de cald, nicio veveriță nu se arăta în parc așa că le-am salutat pe sprintenele mele prietene numai cu gândul. Într-un moment nefericit pierdusem un portmoneu, o amintire dragă, dăruit de nepoțelul meu.

Am revenit și în acest an, iar sejurul a fost mult mai agreabil, însă nu am uitat de frumoasa bucovineancă și untul ei fermecat. Înainte de plecare pașii m-au purtat spre aceeași piață și în același magazin cochet. Revederea a fost demnă de o scenă de cinema. Am fost recunoscută imediat și, mai mult de atât, frumoasa mea cu un grai dulce moldovenesc mi-a spus firesc că mă aștepta și era sigură că voi reveni. Un pic mirată m-am cam fâstâcit, iar cuvintele îmi veneau greu. Uitasem pur și simplu de ce venisem, dar m-am descurcat.

Mi-a prezentat, așa cum făcuse cu un an în urmă, tot ce avea ea bun și s-a oprit la unt. Același gust, aceeași culoare. Am cumpărat, am plătit și doamna continua să-mi vorbească. M-a întrebat lucruri banale și la un moment dat mă întrebase ce am pierdut la Dorna cu un an în urmă. Un pic uimită, dar fără să-mi treacă nimic prin minte am răspuns prompt: portmoneul de la Patrick, nepoțelul meu.

„Nu, nu l-ați pierdut, el vă așteaptă, știam că o să veniți” și trăgând sertarul de sub tejghea îmi scoate acel minuscul obiect, portmoneul, un cap de pisică din piele și mi-l întinde. Gestul ei firesc, bunătatea din priviri, zâmbetul nevinovat au fost un tablou care m-a emoționat.

Da, această doamnă, Camelia Busuioc, un om simplu, dar cu suflet mare, îmi place să cred că reprezintă adevăratul neam românesc care cu toate vijeliile pe care le trăim a rămas pur și nealterat. Cinste ție, doamnă Camelia, mândrie pentru dorneni și fală pentru minunatul plai bucovinean!

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.