Dorna: cronica unui declin anunțat

scris de Mihai Cioată
în Opinii
10 aug. 2018
10 aug. 2018, ora 19:34

Păcăleala numită “aducţiunea gazului metan”

De aproape 30 de ani suntem minţiţi sistematic în legătură cu această Fata-Morgana numită “aducţiunea gazului metan”. Dacă ar fi rămas doar la minciuni, ne-am fi consolat oarecum, însă, prin cooptarea Dornei în proiectul judeţean Utilităţi şi Mediu, proiect în care Gavril Mîrza a inclus şi municipiul nostru în creditul de 87 milioane de euro, dornenilor li s-a oferit şi o speranţă. Chiar dacă timp de 25 de ani suntem şi noi datori cu 11 milioane de euro la bănci, ne-am gândit că merită sacrificiul. S-a construit o centrală, infrastructura, un punct termic, în speranţa că vom avea în sfârşit gaz metan, ca o a doua sursă de energie în municipiu. Centrala zace de 10 ani, ieşind din garanţie între timp, iar gazul metan e la fel de departe de Dorna. Spre iritarea cetăţenilor, politrucii au adus subiectul în discuţie doar în anii electorali, cu scopul precis de a câştiga voturi. Cum se încheiau alegerile, subiectul dispărea brusc de pe agenda fiecărui politican, indiferent de culoarea politică. Bugetul local suportă în continuare plata acestor datorii, iar eforturile financiare ale populaţiei, pentru alimentarea acestui buget, nu au nici o finalitate, banii dispărând la plata ratelor. Rămânem în continuare captivi ai acestui proiect fantomă, cu un buget local limitat şi sufocat de dările la bănci. Mai mult decât atât, şi în acest proiect, sistemul politic de “pus tălpi” dintre foştii preşedinţi de consilii judeţene, Gheorghe Flutur şi Gavril Mîrza, ne-a pus capac în toate încercările şi iniţiativele de a construi ceva pentru oameni.

„Aduceţi voi gazul, că fac eu credit după”

Această replică îi aparţine regretatului Ioan Carp, fostul primar al comunei Dorna Candrenilor. Deşi făcea şi dumnealui parte din mult-hulitul PDSR, ca şi primarul Dornei de la acea vreme, domnul Carp a refuzat să bage comuna în acest proiect. Milionul de euro care trebuia plătit pentru anul 2017 a fost eşalonat pe o perioadă de 5 ani. Ce se va întâmpla cu următoarele 6 milioane de euro? Eşalonaţi şi ei, apoi plătiţi. Ce altceva să faci când ai garantat cu activele oraşului? Intrăm în incapacitate de plată, te trezeşti că-ţi este scoasă la licitaţie clădirea primăriei, precum şi alte bunuri deţinute de comunitate. De cât slugoism politic putea fi capabil cineva, ca să semneze intrarea Dornei într-un asemenea dezastru, dar şi fără ca populaţia să fie consultată?

De ce nu vrea senatorul Ioan Stan să aducă gazul?

Cel mai puternic om politic al judeţului Suceava, în plin regim Dragnea, este senatorul PSD Ioan Stan. Senatorul care le-a promis tot felul de năzbâtii în campania electorală inclusiv dornenilor este cel mai puternic om politic de la comunistul Emil Bobu încoace, pe filieră PSD. Stan este şi cel mai longeviv politician în Parlamentul României, şi tocmai de accea se bucură de trecere în faţa liderilor PSD de la Bucureşti.

Gheorghe Flutur a fost chiar mai bine poziţionat decât Stan (ministru al agriculturii, vicepreşedinte PDL la nivel național, de 2 ori preşedinte al CJ). Flutur a eşuat lamentabil în faţa dornenilor, nefăcând nimic pentru Dorna, chiar dacă a avut conjuncturi politice favorabile. Pe ultima a ratat-o în cele 6 luni în care a ajuns din nou în fruntea judeţului, iar prim-ministru nu era nimeni altul decât Dacian Cioloş, adică omul pe care Flutur se tot laudă că l-a pus la Buruxelles în funcţia de comisar european pe agricultură. De ce nu s-a zbătut Flutur în acea scurtă „fereastră” pe care a avut-o la îndemână pentru a trece proiectul „Utilităţi şi mediu” ca fiind unul de prioritate naţională, garantându-i-se aducţiunea pe orice tip de teren, fie el al Regiei Naţionale a Pădurilor, Arhiepiscopiei samd? De ce? Pentru că NU a vrut!

De ce nu o face acum senatorul PSD Ioan Stan, de vreme ce guvernarea e a PSD-ului? În ciuda litigiilor dintre cele 2 instituţii amintite mai sus, e la îndemâna pesediştilor să rezolve această problemă a dornenilor, şi nu numai, ţinând cont că şi comunele Iacobeni şi Poiana Stampei sunt parte în proiect, iar primarii acestor comune sunt pesedişti. Flutur nu poate fi absolvit de responsabilitate, însă mingea e în terenul pesediştilor. Urmărindu-l însă pe senatorul Stan la sărbătoarea comunei Poiana Stampei duminica trecută, dincolo de faptul că aducea izbitor cu personajul jucat de Dorel Vişan în „Senatorul melcilor”, nu mă gândesc că ar fi în stare de a face ceva mai mult faţă de ceea ce a făcut atunci: s-a înfruptat din bunătăţile puse pe masă, a bifat prezenţa la eveniment, a făcut o baie de mulţime, apoi s-a uşchit cum a venit. Cel mai longeviv senator al Sucevei are posibilitatea de a mă contrazice, şi de ce nu, să intre în istoria comunităţilor care aşteaptă de zeci de ani gazul metan, şi care în afară de a-şi risipi o parte însemnată din buget pe plata acestui credit, nu beneficiază de nimic.

Gospodărirea şi organizarea, coşmarul actualei administraţii

Neputinţa actualei echipe din fruntea oraşului începe să fie scuzată, prin tot felul de zvoneri şi răspândaci, cum că totul se datorează unui „complot” la nivel judeţean, pus la cale de oameni cu influenţă, în cârdăşie cu politruci de la judeţ, dar şi cu primari de municipii, toţi aceştia neavând niciun interes ca Dorna să se „ridice”. Le aveam pe toate până acum, doar „teoriile conspiraţiei” ne mai lipseau. E cam clar că asta ni se va servi până la alegerile din 2020, însă multiplele întrebări ale cetăţenilor rămân. E nevoie de fonduri europene ca să văruieşti clădirea primăriei, să faci glafurile la geamuri sau să repari scările? În urmă cu 8 ani Flutur anunţa că vine personal să dea câteva mâini de var, indignat de indolenţa primarului Ioan Moraru. Dar să aranjezi parcul, să coseşti spaţiile verzi, să reaşezi grătarele dintre pavele, de care se împiedică copiii şi oamenii vârstnici? Ursaciuc e de vină? Sau să îndrepţi stâlpii din buricul târgului, să le ceri firmelor care încă folosesc cablu să-şi aranjeze puţin hăţişul de pe stâlpi? Dar să le ceri proprietarilor, evrei sau neevrei, care deţin locuinţe în clădirile vechi din centrul oraşului, să-şi consolideze balcoanele? N-a fost de-ajuns că a murit o persoană? Trage sforile primarul Câmpulungului ca toate acestea să nu se întâmple? Este atât de greu ca un angajat al primăriei să supravegheze plombările care se fac la început de an? Chiar nu realizează nimeni că ne costă mult mai mult acest aşa-zis „sort”, care nu e nimic altceva decât pământ aruncat pe străzile oraşului în perioada de iarnă, faţă de acea clorură, care ne-ar scuti de canalizări înfundate, nori de praf, asfalt care se macină mult mai repede etc.? Lista e atât de lungă încât ne trebuie un articol separat doar pentru ca această enumerare să fie cât mai fidelă realităţii cu care ne confruntăm.

La constantele noastre luări de poziţie, fie în ziar sau reportaje Tv sau radio, la care s-au adăugat intervenţiile şi recomandările unor consilieri locali, sau chiar ale Consiliului Judeţean de-a lungul timpului, ideile şi soluţiile au rămas fără ecou, indiferent cine s-a aflat în fruntea urbei. De ce această lipsă de reacţie? Pentru că ar fi însemnat ca administraţia să se organizeze în desfăşurarea uneia sau alteia dintre activităţile care necesitau aplicarea acestora. Orice activitate necesită întocmirea unui plan de acţiune, desemnarea unor oameni care să ştie ce au de făcut şi care să urmărească punerea în aplicare a respectivei activităţi. E greu din vârful pixului să întocmeşti un plan atunci când cei care trebuie să-l aplice şi să-l urmărească nu ştiu ei înşişi ce au de făcut. Ani la rând, am pierdut prin lipsa de acţiune concretă, timp, bani şi resurse. Ne-a plăcut să ne văităm, să venim cu justificări, fără să mişcăm de fapt un deget. În astfel de condiţii, nu e de mirare cum un oraş staţiune zace în momentul actual pe absolut toate planurile. Nu avem locuri de muncă, turismul se târâie, toate celelalte activităţi de pe timpuri, industria lactatelor, industria lemnului şi mineritul, au murit frumos, trimiţând acasă mii de oameni în plină forţă de muncă, majoritatea acestora luând ulterior drumul pribegiei.

Iresponsabilitate

La Rochefoucauld spunea că “Noi dăm ajutor altora pentru a-i face să ne dea şi ei în împrejurări asemănătoare; aceste servicii pe care le facem altora sunt un bine pe care ni-l facem nouă înşine în mod anticipat”. Când mi-a povestit un dornean întors din Canada că un Consiliu Local dintr-un orăşel de provincie a refuzat accesul supermarketurilor în oraş, pentru a-i proteja pe comercianţii locali, ne-am dus cu gândul la ofurile pe care le avem în legătură cu acest subiect sensibil. Unul dintre acestea ar fi legat de citatul din deschiderea articolului, principiul la care se face referire neaplicându-se la noi, în sensul că “binele” pe care-l aşteptăm să se răsfrângă asupra comunităţii îl fac tot firmele mici locale, prin sponsorizări, donaţii etc. Firmele mari, unele chiar multinaţionale, se scuză, spunând că derulează proiecte la nivel naţional, nu la nivel local. Astfel, e de înţeles frustrarea multora, aceea că cineva ne exploatează resursele, piaţa, într-un cuvânt, că “banii sunt scoşi din Dorna”. Bugetul local precum şi contribuţiile modeste ale investitorilor autohtoni ajung să suporte în totalitate acţiunile culturale, sociale, promovarea oraşului samd. Prin faptul că administraţiile care au condus acest orăşel nu au încurajat iniţiativa locală, permiţând supermarketurilor să prospere în Dorna, comerţul autohton a ajuns să fie pus pe butuci. Dispariţia locurilor de muncă s-a reflectat în standardul de viaţă extrem de scăzut al populaţiei, dar implicit şi asupra bugetului local. Nici nu e de mirare că în mentalul colectiv dornean e adânc întipărit acel “Toţi au venit şi au muls oraşul”. Investitorii locali s-au plâns ani de-a rândul că nu s-au bucurat de prea multe facilităţi, indiferent că doreau să amplaseze o rulotă de tip Fast Food (care nu primea aviz pentru că nu se încadra din punct de vedere “urbanistic”), sau că-şi încercau norocul cu locaţii privilegiate, ca cele pe care le-au primit supermarketurile din afara oraşului. Unde au investit dornenii? În zone mărginaşe (vezi cazul Dumarex). Necunoscând politicile de marketing ale acestor lanţuri de magazine, care au un singur scop: profitul, administraţiile nu sesizează că în momentul în care profitul acestor magazine nu se încadrează în nivelul estimat, firmele îşi vor face valiza şi vor pleca, lăsând pe drumuri nu numai toată forţa de muncă, ci şi vidul lăsat de distrugerea comerţului autohton.

Comportament „canibalic” în orăşelul staţiune

În urmă cu 20 de ani, omul de afaceri Ioan Râpan, consilier local la acea vreme, a lansat celebra vorbă: „Dorna e oraşul parului la roată”. Râpan constatase că dornenii întâmpină mult mai multe piedici din partea administraţiei decât alţii veniţi din altă parte. Îmi permit să spun că e parţial adevărată, şi asta deoarece „unii dorneni au fost mai egali decât alţii” în ochii administraţiilor care s-au perindat în fruntea oraşului. Discriminate nu au fost „clanurile” (rudele, apropiaţii anumitor familii), „găştile politice” (membri de partid, sponsorii campaniilor electorale), „privilegiaţii” (indiferent de natura lor).
“Diagnosticul” pus de omul de afaceri a rămas valabil până în ziua de azi, şi tocmai de aceea putem vorbi de o „canibalizare”, în special la nivelul oamenilor de afaceri. Sărăcia şi frustrarea sunt rezultatul unei astfel de politici, iar comportamentele multora n-ar trebui să ne surprindă. „Canibalizarea” presei cauzată de împuţinarea banilor a avut ca rezultat „pupincurismul” (primarii fac contracte doar dacă sunt lăudaţi şi ridicaţi în slăvi), iar în mediul de afaceri se manifestă prin reclamaţii, contralicitaţii, ca să te încurce, prin indivizi puşi să-ţi ridice preţul, sau chiar să stoarcă bani de la tine, ca să n-o facă. Permanenta hărţuire, presiune şi chiar şantajul i-au obosit pe mulţi, făcându-i să renunţe să mai investească, încercând să menţină ceea ce au. Tema o voi dezvolta, deoarece, conform zicalei „peştele de la cap se-mpute”, nu am fi ajuns aici dacă cei care au avut puterea ar fi folosit-o corect, nediscriminatoriu, iar în acest orăşel ar fi DOMNIT LEGEA, şi nu compromisurile şi partipriurile.

În loc de încheiere

Până la urmă, ne întrebăm şi-i întrebăm şi pe cei din fruntea urbei, pentru noi, cei care i-am ales, cine lucrează? Cine ne apără interesele, cine ne garantează că din tot ce-au promis atunci când ne-au scos la vot, au şi făcut, măcar una dintre promisiunile cu care ne-au prostit?

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.