Sindromul Dorna

scris de Ionuț Tiberiu Bălan
în Opinii
8 aug. 2018
8 aug. 2018, ora 22:47

În România postdecembristă s-a făcut de cele mai multe ori politica de o singură culoare. Nu există (în cea mai mare parte) partide politice care să se orienteze după doctrina lor, așa cum nici membrii acelorași partide nu sunt fideli ideologiei. Social-democrația a ajuns copia partidului comunist atât de regretat de unii, liberalismul nu se manifestă decât în titulatura partidului, iar opoziția își schimbă culoarea la fiecare decizie ce ar putea-o favoriza.

Sindromul „Dorna” este reprezentarea perfectă a politicii de o singură culoare. Un consiliu local majoritar liberal, un primar „țăran muncitor” liberal, așa cum îi place lui să-și spună, fără să aibă minime tangențe spre liberalism sau țărănism (mă și îndoiesc de capacitatea lui de a defini țărănismul) și un restrâns grup de oameni ce-și lipesc capul de pieptul conducerii în speranța că vor fi și ei, la rândul lor, favorizați într-un fel sau altul.

Sindromul „Dorna” nu e prezent doar la Vatra Dornei, cum ar părea, ci a existat întotdeauna în orașele mici, ridicate fie de fosta conducere habsburgică și maghiară, fie de fosta monarhie românească, distruse cultural și industrializate forțat de oamenii „roșii” (făuritorii patriei socialiste, cum ar susține unii și alții, mai vechi și mai noi), ca mai apoi să cadă iarăși în brațele acelorași oameni ignoranți și să moară încet sub privirile indiferente ale tuturor.

Dacă Vatra Dornei ar fi un caz izolat, am fi putut spune că regiunii nu i-a fost sortit spre a fi un centru turistic important. Dar uitându-mă spre vest, văd aceeași oameni mici ce-și pierd speranța că orașul lor mai poate reveni la gloria de odinioară. Băile Herculane e un oraș mort definitiv, condus de politruci din diverse partide, toți purtându-și însă aceeași culoare, vândut pe bucăți pentru ca în final să ajungă în punctul în care să nu mai existe salvare.

Vatra Dornei însă mai respiră. Chiar dacă fântâna din centrul orașului a fost îngropată simbolic, ca și un pumn de pământ aruncat în scărbă asupra sicriului celui decedat, orașului „mort”, fără ca orașul să fie cu adevărat mort. Adevărul e că dorințele unor oameni mari, interesele personale ale altora și ignoranța nedreptățită a celor mai mulți înseamnă alte cuie bătute în sicriu, să nu mai poată scăpa vreodată din situația jalnică în care se află. Voi pleca din orașul meu știind că el va muri înainte ca eu să mai pot schimba ceva.

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.