Boomerang: deziluzia unui Centenar

scris de George Teo Șaptefrați
în Opinii
28 iul. 2018
28 iul. 2018, ora 14:19

Sfârşit de iulie 2018. 0 toamnă prelungită în luna lui Cuptor cu torente interminabile care ne mătură totul din cale. Gospodării, case, drumuri și suflete se duc în neant, lăsând în urmă o disperare fără margini. Peisajele bacoviene erau bucolice la timpul lor și azi nu știm ce versuri ar fi putut surprinde privind aceste puhoaie. Erau de neimaginat ca fiind posibile într-o țară cu păduri imense, multe nestrăbătute decât de sălbăticiunile ce le stăpâneau.

În anul Centenarului așa arată România zilelor noastre. Trecuți de jumătatea anului, noi nu sărbătorim nimic. Privim în jur năuci și nu înțelegem nimic din tot ce ni se întâmplă. Sărbătoarea nu există nicăieri în jurul nostru și mai ales în sufletele noastre. Fără sărbătoarea din sufletele noastre nu putem aniversa nimic. Generaţia Marii Uniri avea să înfăptuiască după mulți ani de muncă asiduă un act istoric aproape irepetabil, având la bază principii, cultură și o dragoste de țară adevărată.

Din păcate, eforturile lor extraordinare aveau să se risipească foarte repede și Pactul Ribbentrop-Molotov să le năruie graniţele României Mari. Ce deziluzie au putut trăi cei din generația lor! Și a fost doar începutul. Urmările celui de-Al Doilea Război Mondial și târgul lui Stalin cu Aliații aveau să ne mutileze definitiv și să ne transforme într-un lagăr sovietic încă 20 de ani. Generaţia aceea avea să fie exterminată în întregime.

În locul lor au apărut noi și noi generații care însă nu se mai ridicau nici la gradul de cultură și nici nu aveau principii și idealuri pentru țară lor. Activiștii de partid au ocupat încet, încet toate structurile societății. Dacă nu aveai un carnet roșu de partid și pe cineva în spate care să te propună, rămâneai un simplu funcționar nebăgat în seama de nimeni. Totul era planificat și nu te puteai dezvolta decât sub o strictă supraveghere, orice încercare de deviere de la linia Partidului fiind imediat anihilată.

În cei 45 de ani de comunism am visat cu toții la libertate și ne-o închipuiam în fel și chip. Căutam în puținele surse de informaţii care răzbăteau până la noi tot ce ne-ar fi putut întregi conceptul de libertate. Ce visuri ne construiam în mintea noastră la gândul că viața totuşi ne va oferi acesta șansă! Momentul mult visat a venit din partea unui om din interiorul sistemului, Gorbaciov, fără de care am fi ridicat și acum osanale analfabeţilor cu titluri de doctori honoris-cauza.

Brusc, ne-am trezit cu o situație ipotetică de generaţii la rând, devenită realitate, pe care trebuia să o gestionăm. Totul trebuia reconstruit pe alte principii și cu alte repere de valori. Entuziasmul din primele ore de la anunțul fugii lui Ceaușescu avea să ne coste scump. Prima apariţie și primul discurs al tovarăşului Ion Iliescu punea în mişcare un aparat de activişti din eşalonul doi al PCR, mult mai perfid și mai atroce, cu obiective foarte bine conturate încă din primele ore de activitate.

Atunci când au pus mâna pe toate instituţiile Statului nu au acţionat niciun moment la întâmplare și au acţionat imediat acolo unde existau posibilităţi ca lor să nu le iasă jocurile. Oameni nevinovaţi au plătit cu viața naivitatea lor de a crede că pot prelua puterea și că democraţia se naşte peste noapte. Ce a urmat în aceşti 29 de ani e un adevărat coșmar. Nu cred că cineva dintre noi a crezut o secundă în ’89 că putem arăta așa ca țară și societate după atâția ani de la căderea unui regim totalitar.

Porneam la 1 ianuarie 1990 ca singura țară din fostul bloc comunist care nu avea niciun dolar datorie externă. În primăvara acestui an (aprilie), datoria externă a României, conform anunţului făcut de Banca Naţională, era de 95 de miliarde de euro, asta însemnând o îndatorare medie anuală de 3,27 miliarde de euro! Tot în acest răstimp, datoria publică a ajuns la 34,82 miliarde de euro, adică o creştere medie anuală de 1,2 miliarde euro.

Și aceste datorii cresc pe zi ce trece. Nepoţii nepoţilor noştri vor trebui să muncească din greu pentru plata acestor datorii. Noi, din păcate, nu vom mai fi să putem să-i ajutăm. Mai porneam la început de drum cu o industrie mamut, anacronică și parțial blocată de vechiul sistem. Aveam însă și sectoare performante, de ultimă generaţie, cu mari posibilităţi pe piaţa externă. Totul trebuia însă destructurat până la ultima piuliţă și vândut de mafia instalată cu nonşalanţă de tătuca Iliescu în primul deceniu de așa-zisă tranziţie.

Dar, ca și cum nu ar fi fost de ajuns, ne-am bătut joc de ce era mai prețios, de agricultură! Singura țară din regiune cu suprafețe de milioane de hectare de teren arabil de cea mai bună calitate avea să ajungă în câțiva ani să importe cereale și legume în proporție de 85%! Țăranul s-a trezit cu pământul strămoşilor și cu mâinile goale, fără utilaje, fără ajutoare și programe pe termen scurt și mediu de împrumuturi pentru achiziţionarea celor necesare prelucrării acestor proprietăți. S-a ajuns la o agricultură de subzistență în pragul mileniului trei.

Importurile au invadat țara și recoltele noastre, subţiri și firave, au făcut obiectul samsarilor de pe piaţa neagră. Disperați, ţăranii fie au dat pământul în arendă, fie l-au vândut pe nimic, neavând cum să-l lucreze. Încet, încet suprafețe din ce în ce mai mari au fost vândute unor străini ce s-au bucurat să pună mâna pe asemenea terenuri.

Am ajuns astfel să realizăm un record mondial la care cei din occident se uită nedumeriţi: am pierdut, pe timp de pace, prin destructurarea economiei și a infrastructurii, active și pasive ce însumează de două ori și jumătate mai mult decât am pierdut în urma celor două războaie mondiale! Așa ceva nu s-a întâmplat nicăieri în lume. Și nu ne-am oprit aici. Ar fi fost prea frumos!

Prăbuşirea rapidă și accentuată a economiei avea să declanşeze cel mai mare exod al românilor pe timp de pace! De la an la an numărul celor care au plecat a crescut vertiginos, ajungându-se anul trecut la tristul record ca populaţia unui oraş ca Ploieștiul (adică peste 230 de mii de persoane) să părăsească țara într-un singur an. În cei 29 de ani, 17% din populaţia României a plecat, conform INS-ului. Ne-au plecat rând pe rând specialiştii, meseriaşii și ne pleacă din ce în ce mai mulți elevi de școală.

Ce și cine să oprească acest exod? Dar pe cine ar interesa așa ceva? Din păcate, pe nimeni în acest moment. Depopularea României e un fenomen accentuat și prin prisma mortalității ridicate pe care o avem în ultimii ani, 6% în anul 2017. Copiii și nepoţii noştri sunt, din păcate, cobaii sistemului de învățământ și ai tuturor miniştrilor care s-au succedat, așa-zisele reforme ale învățământului demolând și ultimele lucruri bune care au mai existat.

Nivelul a scăzut an de an și rezultatele sunt mai mult decât dezastruoase. Am ajuns astfel la o afirmaţie din anii ’70, când Alvin Toffler, în „Șocul Viitorului”, spunea că „în viitor analfabeții nu vor fi cei care nu ştiu să scrie sau să citească, ci aceia care vor citi și nu vor înțelege ce citesc”. Recunosc că atunci nu prea înțelesesem sensul afirmației. Acum folosim din ce în ce mai mult termenul de analfabet funcțional. Și, din păcate, este o realitate tristă a zilelor noastre. Și nu numai la elevi.

Despre limba română ce să mai vorbim? Timpurile când Nichita Stănescu afirma că „limba română este țara mea” au apus de mult. Ce auzim ceas de ceas în jurul nostru și ce vedem în mass-media e cutremurător. Te întrebi de multe ori, speriat, dacă nu cumva o fi emigrat și nu au aflat încă Eminescu și Arghezi. Când vezi că de la prim-ministru și până la ultimul parlamentar siluiesc limba română zi de zi, te întrebi ce şcoală se mai face totuşi de se ajunge aici.

Toți greşim mai mult sau mai puţin, dar să nu poţi într-o propoziţie să duci la capăt ce ai de spus, fără să ai cel puţin o greşeală, e un aspect care deja spune cât respect ai față de limba țării tale. Ce pretenţii să mai ai de la un elev când el vede în fiecare zi o pleiadă de politicieni și funcționari publici care vorbesc cu mai multe greșeli decât ei? Prin anii ’90, regretatul George Pruteanu dorea cu ardoare o lege a Limbii Române. Vă aduceți aminte ce bășcălie se făcea pe tema asta?

Da, dar unde s-a ajuns după 20 de ani de la acea încercare de salvare sau măcar conservare? Un factor care a accelerat fenomenul a fost apariţia reţelelor de socializare cu explozia masivă în rândul tinerilor și nu numai. Textele transmise pe acestea nu mai au nimic cu limba română. Pot fi catalogate oricum, dar în niciun caz ceva care să păstreze o legătură cu limba noastră. Nici măcar acea romgleză de care se făcea multă băşcălie în anii ’90 nu mai este.

Amestecul de termeni luaţi de peste tot, al căror înțeles nici măcar nu ne mai interesează, plasați în contexte total greșite, duc la fraze și afirmații care nu spun nimic. Vorbim de multe ori și nu transmitem nimic. Avem un simț al ridicolului rar întâlnit. Nu mai ştim să dialogăm și lipsa acestui dialog a îmbolnăvit complet societatea noastră. Ne-am izolat în eul nostru și nu mai știm să folosim pluralul în nicio situație.

Rezultatul? Priviți cum arată societatea noastră de azi, în anul aniversar. O societate divizată în milioane de „bărcuțe”, fiecare mergând în altă direcție, fiecare cu alt scop și interese. România frumoasă nu se mai vede! Nu e lăsată să se mai vadă. Pe deoparte de o clasă politică bolnavă de înavuțire și privilegii, pe de altă parte de cei din afară care au știut de la bun început cum să speculeze prostia și hoţia clasei politice și ne-au transformat într-o imensă piaţă de desfacere.

A trecut deja mai mult de jumătate din anul Centenar și România nu arată să vrea să aniverseze cu adevărat acest an. Simbolurile Unirii par să nu mai fie înțelese și singurele referiri au doar un aspect istoric. Dar despre restul nu se mai face nicio referire, ba chiar ai impresia că se ocolesc cu bună știință termeni ca principii, idealuri, proiecte de țară, unitate. Ar fi fost realizat acel mare vis al românilor fără toate acestea?

Cu siguranţă nu! Acea generaţie, până în ultima clipă a vieţii, fie că a fost în fața plutonului de execuţie, fie în celulele comuniste, a crezut și a luptat cu toate mijloacele să ducă la îndeplinire visul și dorinţa tuturor românilor. Nu s-au plâns că e greu, chiar dacă erau în plin război, nu au renunţat, chiar dacă nimeni nu ne dorea uniţi și mai ales mari, ci au străbătut toate capitalele Europei până au reuşit să-i convingă să ne lase să ne unim.

Noi, în 29 de ani, ne-am vândut Occidentului necondiţionat și fără să ne apărăm sau să ne cerem vreun drept. Mereu în genunchi, i-am invitat pe toți să râdă de noi și nu am avut niciun dram de mândrie națională. Națională, nu naţionalistă, că de aceea avem parte la fiecare colț de stradă. Nicio țară din lume la ceas aniversar nu s-a prezentat atât de lamentabil cum o facem noi în acest an. Poate îl aşteptăm pe următorul?

Cine ştie dacă bicentenarul ne va prinde în graniţele actuale și dacă atunci se va mai aminti de limba română. Dar noi ce lăsăm generaţiilor viitoare? Cum își vor aminti nepoţii noştri de noi? Și nu vorbim aici despre anii de comunism, care fac parte și ei, că vrem sau nu, din cei 100 care au trecut. Comunismul, ca ideologie socială, a avut un proiect despre care istoria a demonstrat că a fost catastrofal. Dar a fost un proiect.

Noi ce avem azi? Nimic. Ne îndreptăm spre ceva confuz și fără orizont. Fără un proiect adevărat de țară nu avem niciun fel de repere. Vrem să construim și nu ştim prea bine ce. Nu ne cunoaştem istoria, ba mai mult continuăm să nu ne-o asumăm și să o mistificăm inutil și pe cea veche, dar și pe cea contemporană, ca să nu mai vorbim de cea recentă. Cu o infrastructură la pământ în toate domeniile de activitate circulăm în anul 2018 pe căile ferate construite de Ferdinand, dar cu viteze de 40 de km/oră!

În anul când trenurile de mare viteză din Europa depășesc de mult 200 de km/oră și trenurile asiatice se apropie de viteza avioanelor supersonice. Autostrăzile sunt fragmentate și niciuna nu străbate vreo diagonală a țării. Inaugurarea unei astfel de lucrări e clamată ca și cum ar fi unicat, dar nu are mai mult de câțiva kilometri, iar în scurt timp auzim că se surpă.

Nici măcar nu am învățat ceva din legenda meşterului Manole. Noi sacrificăm generaţii întregi fără să construim ceva trainic pentru generaţiile viitoare. Am încercat să bifez în acest an aniversar și ceva ce chiar merită menţionat în dreptul celor 29 de ani. Și nu am reușit. Tot ce e în jurul nostru și pare nou sunt lucruri normale și absolut fireşti în evoluţia cotidiană. Dar când vezi că și în 2018 oamenii își doresc apă, canalizare, școli și spitale, așa ca acum 100 de ani, te întrebi ce am făcut totuşi?

Noi când vom avea și alte dorinţe cu adevărat măreţe și demne de secolul 21? Nici măcar nu ne e clar că de la actuala clasa politică nu putem cere și altceva. Continuăm să credem în minciunile lor și incompetența lor dusă la limite ce nu mai suportă de mult niciun termen de comparaţie. Și votăm într-un delir ce deja e patologic. Până când? De ce ne comportăm ca o populație și nu ca un popor?

Ce mai reprezintă azi România pentru noi și de ce nu ne trezim? Prea multe întrebări acumulate în cei 29 de ani, extrem de puţine realizări și alea de o calitate îndoielnică, dar extrem de multe nerealizări pentru o generație. Ne-a trecut viața și lăsăm nepoților o țară care s-a împrumutat cu aproape 9 milioane de euro pe zi în toți acești ani, bani pe care ei îi vor plăti în contul nostru.

Extrem de dureros pentru noi la capăt de drum. Inteligența lor e singura salvare dacă dorim să mai avem o țară și ea să se numească România. La mulţi ani România, oriunde te-ai afla, chiar dacă azi noi nu suntem demni de tine!

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.