Amintirile lui David Croitor: din cărți (partea a treia)

scris de David Croitor
în Opinii
15 iun. 2018
15 iun. 2018, ora 22:13

Chiar dacă ceea ce făceam nu era decât o joacă de copii, noi luam totul în serios, nu ne permiteam nicio glumă şi nici măcar un zâmbet, vorbeam puţin şi rece acompaniindu-ne cuvintele cu gesturi scurte şi sacadate, într-o solemnitate absolută.

Totul era pus la punct, cu excepţia unui lucru important, şi anume, nu aveam mohicani cu care să ne batem, de aceea am hotărât, prin aruncarea tomahawkului la țintă, cine dintre noi să fie mohicani şi cine apaşi. Ne-am luat, dar, fiecare tomahawkul, am numărat zece paşi de la răchită şi am început să aruncăm.

Cine împlânta tomahawkul în răchită era apaș, şi cine nu, devenea mohican. În urma aruncării eu am devenit căpetenia apaşilor, iar Gâzuț căpetenia mohicanilor, chiar dacă nu-i prea convenea. Cât despre Prânță, la cât era de mare, şi la cât de greu pumn avea, nu putea fi decât Olșateran.

Odată puse la punct toate detaliile, după un plan bine ticluit, am hotărât, de comun acord, să trecem la treabă. Ţin minte că era într-o joi, zi de târg la Suceava, aşadar multă lume din sat pleca la oraş, care cum putea, unii se sculau cu noaptea în cap şi porneau pe jos, alţii aşteptau cursa de cinci care venea tocmai de la Humor, dar care de obicei nu oprea în Liteni, deoarece era plină ochi, o parte pleca cu căruța sau cu bicicleta, iar tata mergea în târg cu motocicleta cu ataș.

Întotdeauna tata se întorcea acasă cu atașul plin cu de toate, dar ceea ce ne interesa pe noi cel mai tare era pâinea intermediară de trei lei şaizeci, aproape caldă, şi harbuzul. De fiecare dată tata se orienta la fața locului în piaţă, şi dacă erau harbuji mari la zece-douășpe kile, lua unul, iar dacă erau mai mici, lua doi, asta pentru ca acasă eram deja destul de mulţi, adică bunica, părinţii şi dacă nu mă înşel şi vreo cinci sau şase copii, deci o grămadă de guri hulpave de hrănit.

Aşadar fiind joi, iar tata fiind plecat de acasă pentru cel puţin câteva ore bune, ne-am gândit toţi băieţii de la noi de pe uliță, dar şi cei de peste pod, că ar fi timpul cel mai potrivit pentru a da în sfârşit marea bătălie între apaşi şi mohicani. Bineînţeles că despre iminenţa acestui război ştiau toţi copiii de prin vecini, de aceea ne-au şi pârât la părinţi că, vezi Doamne, noi, cei mai mari, urmează să ne jucăm de-a indienii, bătându-ne cu arcuri şi săgeţi adevărate şi că ne-am putea scoate ochii unul la altul.

După ce am trimis iscoade peste tot, ne-am hotărât ca pe la amiază să ne întâlnim pe vale, la pârâu. Cerul era ca azurul, iar soarele ardea cumplit, dar noi, apaşii cel puţin, nu dădeam înapoi, eram căliţi şi obişnuiţi şi cu căldura şi cu gerul năprasnic. Îmbrăcaţi în straie de indian şi înarmaţi până în dinţi, toţi cu arcurile puse de-a curmezişul spatelui, având capetele legate cu cordeluța colorată de care erau prinse penele de cocoș, cu privirea înaltă şi rece, fără să schiţăm niciun gest la întâmplare, coborâm de pe coastă şi ne îndreptăm fiecare spre pârâu.

În urma noastră au început să se adune mulţimi de copii, băieţi şi fetiţe, unul mai mucos decât altul, unii cu degetul în gură de dimineaţă până seara, toţi curioşi nevoie mare de ceea ce urma să se petreacă. La început i-am hușuit, dar n-a fost chip să scăpam de ei, aşa că i-am lăsat în plata Domnului, considerându-i fețe palide, după care ne-am văzut de ale noastre.

Iată-ne aşadar, cele două triburi aşezate în linie de bătaie, de-o parte şi cealaltă a Șomuzului. Soarele ardea nemilos, parcă cerul şi pământul luaseră foc. Terenul de război era mlăştinos, acoperit cu iarbă înaltă, rogoz şi trestie. De-o parte şi alta a pârâului lunca era înţesată de răchiți bătrâne şi scorburoase, numai bune pentru a te putea camufla în toiul aprigei lupte.

Cele două căpetenii indiene, eu şi Gâzuţ, ne apropiem la o distanţă suficientă pentru a putea vorbi unul cu celălalt. Între noi se afla Șomuzul, care devenise între timp fluviul Colorado. Ne oprim brusc şi ne salutăm ceremonios la fel ca Vinetou în Valea Morţii, după care într-o limbă inventată începem să ne facem declaraţii de război. Gâzuț fiind mohican şi văzând că apaşii sunt mai hotărâţi şi că îl au în plus şi pe Olșateran de partea lor, scoate pipa păcii din buzunar dându-mi de înţeles că nu vrea război. Eu fac din cap că nu, nici nu vreau s-aud, eu vreau sânge şi răzbunare până la capăt.

Ca urmare a acestui refuz, Gâzuț scoate arcul şi trage primul, dar mă feresc la timp şi nu mă nimereşte. În clipa aceea scot strigătul de război şi fac semn vitejilor mei să atace fără milă. Scoatem cu toţii arcurile şi începem să tragem unii în alţii cu săgeţi de stuf. La început pare o glumă, o joacă, însă după scurt timp, săgeţile, care au cui la capăt, încep să producă răni, unele destul de grave. Curge sânge adevărat. Unii dintre copii încep să plângă şi să se vaiete, ameninţându-ne că se duc acasă şi ne spun părinţilor, însă prinşi în iureşul luptei nu auzim şi nu luăm în seama nimic.

Săgeţile continuă să cadă ca ploaia, ne ferim cât putem, dar tot ne mai atinge câte una. Noroc că în vârfurile săgeţilor cuiele sunt puse cu capul în afară, nu cu ascuţişul, dar chiar şi aşa tot produc răni destul de mari. Chiar dacă suntem răniţi, iar unii dintre noi sângerăm, nu ne dăm bătuţi, ci atacăm şi mai abitir, parcă nici nu mai simţim durerea. Cu toate acestea mulţi au luat-o la fugă, atât de la apaşi, cât şi de la mohicani. Rămânem tot mai puţini, dar nu cedăm. Ridic tomahawkul deasupra capului şi fac semn apaşilor mei să vină după mine. Ne aruncăm în apă şi trecem pârâul.

Suntem în tabăra mohicanilor, urlăm şi scoatem strigăte de biruinţă. Gâzuț fuge mâncând pământul, la fel şi cei câţiva mohicani care au mai rămas. Unul dintre ei este lovit la picior şi nu poate fugi. Oamenii mei îl iau prizonier. Mohicanii fiind ajunşi din urmă, leapădă armele şi se predau. Se predă şi Gâzuț şi propune, cu vocea stinsă, să fumăm pipa păcii. Vinetou acceptă sobru, cu condiţia ca prizonierul capturat să fie torturat şi scalpat. Gâzuț acceptă, n-are încotro, numai să-şi scape pielea.

După ce Vinetou fumează pipa păcii, leagă prizonierul de o răchită, cu o bucată de sârmă. Toţi împreună cu Vinetou legăm fedeleş prizonierul de jur împrejur. Uit pentru o clipă că sunt marea căpetenie apașă şi privesc cu milă la prizonierul legat, căci acesta nu este nimeni altul decât fratele meu mai mic, Dorel. Dar Vinetou n-are mamă, n-are tată, n-are frate. El este numai vitejie şi demnitate, din cap pană în picioare. Prizonierul se smiorcăie, dar Vinetou nu mai are milă, aşa că propune începerea biciuirii. Căutăm o nuia în loc de bici şi într-o solemnitate absolută ne pregătim să începem tortura la stâlpul infamiei.

N-apucăm însă să dăm nicio lovitură, că dinspre deal, din spatele casei noastre, se aude vocea mamei: „Măi copii, haideţi, măi, fuga acasă, c-o venit tat’tu din târg ş-o adus un harbuz mare de peste 10 kile, dar dacă nu veniţi amu, să ştiţi că se termină şi nu mai găsiţi nici cojile!” Când am auzit de harbuz am uitat pe loc că sunt Vinetou, foamea dovedindu-se iarăşi mai tare decât curajul şi demnitatea mea de piele roşie, şi am tulit-o imediat, ca săgeata din arc, spre casă. Am urcat cât ai clipi coasta, am străbătut barabuliştea lui Giorgi a lui Ipaci, am trecut ca vântul prin lanul de păpuşoi şi în nici cinci minute eram deja în bucătăria de vară.

Stăteam aşezaţi în jurul mesei, fiecare înfulecând pe nerăsuflate din felia lui. Nu se auzeau decât pleoscăituri şi icnete, mușcam cu poftă din bucăţile mari şi roşii, înghiţeam fără să mestecăm, cu tot cu sâmburi, căci nu era vreme să stai să-i mai alegi. Niciunul nu scotea o vorbă, nu era timp pentru aşa ceva, miza era prea mare, mâncăii mulţi, iar dacă nu te grăbeai riscai să rămâi fără porţie.

Se mânca fără nicio regulă, deşi tata a încercat la început să facă o ordine, adică să taie harbuzul în felii, să le numere, apoi să le împartă tuturor după rangul şi vârsta pe care o ocupa în casă, însă n-a mai apucat, pentru că pofta şi setea erau în clipele acelea atât de excitate de căldura toridă de peste zi, încât au devenit aproape neomeneşti. Cei care au stricat această regulă chiar de la început am fost noi, copiii, care ne-am repezit ca uliii asupra prăzii, astfel încât nici tata, nici mama şi nici chiar bunica, în faţa căreia tremuram cel mai tare, n-au mai putut opri navala. În câteva minute, pe masă a rămas doar un morman de coji verzi şi subţiri, aproape transparente. S-a ras tot, inclusiv partea albă de pe coajă.

După un asemenea festin, osteniți peste măsură şi răsuflând din greu, ne-am prăvălit cu burțile în sus, fiecare pe unde a apucat, unii pe patul îngust din bucătărie, bunica pe laiță, iar noi, copiii, pe jos pe lângă pereți. Am adormit instantaneu, toţi odată, ca la comandă.

După vreun ceas sau poate şi mai mult am început să ne trezim unul câte unul. În cinci minute toţi eram în picioare. În timp ce noi, cei mici, treziţi brusc, încă nu ne dădeam seama dacă-i dimineaţă sau nu, mama s-a apucat să facă curăţenie pe masă, încercând să adune resturile rămase de la dezmăț. Şi cum adună ea acolo într-un lighean vechi toate cojile de harbuz, deodată văd că se face albă la față şi întreabă: „Doru, unde-i Doru, măi oameni buni? Vai de mine, cine ştie ce-o fi cu copchilu’ cela, unde l-aţi lăsat, mai băieţi?”, întreabă mama, uitându-se către mine. „Uite, că nici harbuz nu i-am lăsat, bietul băiat, cine ştie pe unde-o fi? Să nu fi pățit ceva Doamne fereşte!” Şi iar se uită la mine.

Eu nu schițez niciun gest, tac chitic şi mă fac că nu ştiu nimic. Sunt însă înspăimântat, nu atât de grija lui Doru, cât de privirea mamei, căci mai are un pic şi plânge, iar mie asta îmi rupe inima în două. Trebuie neapărat să fac ceva şi să-l aduc pe Doru acasă şi asta cât mai urgent, până nu apucă mama să plângă cum avea ea obiceiul în astfel de cazuri. Fac în continuare pe niznaiu, dar o asigur pe mama că mă duc după el, o să-l caut, o să-l găsesc sigur şi o să-l aduc acasă.

În tot acest timp cât noi am mâncat harbuzul şi am dormit, Doru rămăsese legat de răchită, peste două ore în căldura nemiloasă a după-amiezii. Cu burta plină şi odihnit, brusc mi-am amintit că eu de fapt sunt Vinetou şi că trebuie să mă comport ca atare, cel puţin în fața „prizonierului”. Aşadar, Vinetou s-a dus în secret şi l-a dezlegat. Prizonierul era în viaţă, dar de abia se mai ţinea pe picioare, fiind secătuit de puteri şi înţepat peste tot de țânțari.

Vinetou a încercat să-l convingă pe prizonier că adevăraţii indieni nu se plâng niciodată şi că nu spun nimănui prin ce chinuri au trecut, iar dacă vrea să rămână în continuare mohican, va trebui să nu scoată un cuvânt atunci când vom ajunge acasă şi va fi întrebat de către „fețele palide” unde a fost şi ce s-a întâmplat. Pe de altă parte, Vinetou, aşa cât era el de Vinetou, n-a fost tocmai cinstit cu mai tânărul său prieten mohican, astfel că l-a ameninţat că, dacă spune ceva acasă, nu mai pupă el în veci război cu indienii şi nici n-o să mai aibă vreodată ocazia de stă de vorbă cu marea să căpetenie mohicană, Gâzuț.

Ajunşi acasă, prizonierul n-a spus nimic din cele întâmplate, iar când mama, „fața cea mai palidă” din casă, l-a întrebat de ce are figura asta buhăită, el a s-a purtat demn ca o adevărată „piele roşie”, răspunzând sec: am adormit în rogoz şi m-au pișcat țânțarii. Astfel că Vinetou a rămas nescalpat şi cu demnitatea neștirbită.

1 comentariu publicat:

  1. Stela Radu spune:

    Sunt moartă de râs! Ce comentariu să mai scriu?

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.