Acolo trebuia să fie ţara mea!

scris de Ionuț Tiberiu Bălan
în Opinii
30 mai 2018
30 mai 2018, ora 11:21

Închid ochii pentru o secundă, cât să-mi modelez lumina prinsă cu ultima clipire și cred că acolo trebuia să fie ţara mea. M-am născut a doua oară, nici nu știu pe care kilometru de autostradă inaugurat recent, apoi m-am născut a treia oară și a patra oară și a cincea oară și a șasea oară era să uit că mai sunt român.

Îi văd cum își poartă mândri și inconștienţi „Trandafirul Roșu” ţintuit în piept. În inconștienţa lor cred că susţin o cauză nobilă, fără să știe ce se află în spatele ei. Da, să fie pensii mai mari, salarii mai mari, alimente mai ieftine, locuri de muncă mai multe, mai mult timp de stat acasă cu familia, ajutorul social să fie mai mare, pensia de handicap, să fie mai multe autostrăzi și piste de biciclete, să avem trenuri de mare viteză și educaţie de calitate, mai multe spitale să fie construite.

Visăm în permanenţă. Visurile sunt cele ce ne ţin în viaţă. Visez și eu că viitorul meu o să fie extraordinar. Viitorul meu o să mi-l ridic acolo unde trebuia să fie ţara mea. Și au trecut mai bine de 28 de ani în care ne-am zbătut, am rezistat eroic până când am fost înfrânţi și aruncaţi „afară”. Cât se poate de „afară”, muncind prin Germania, Anglia, Franţa, Spania, Italia, atât de „afară”. Părinţii mei au plecat și s-au întors, nici nu mai știu ce sunt, poate rezultatul acelora ce au fost cândva „făuritorii patriei socialiste”.

Copilul unor umili UTC-iști muncitori, ce au purtat în permanenţă revolta în minte. Cât de barbar resimt în mine o luptă la care nici nu am luat parte. Acea luptă a libertăţii, a ruperii de lanţul ce ne ţinea sclavii unui sistem în care n-am crezut vreodată. Acei „huligani” ieșiţi în stradă la răsăritul anilor ’90 voiau un viitor mai bun, își voiau ţara înapoi după dictatura ce le frânsese decenii voinţa și libertatea. Cum și eu o vreau astăzi.

Prefer să închid iarăși ochii. Și în a multa închidere a pleoapelor văd români căzuţi sub bătaia gloanţelor, văd români căzuţi sub mânia minerilor, văd români căzuţi după o viaţă trăită în rezistenţă, văd români căzând sub ignoranţa liderilor, sub interesele lor personale, interese ce stau mai presus decât bunăstarea unui întreg popor, și așa îndeajuns de asuprit și nenorocit.

Mi-am promis că nu o să plec vreodată din ţară, o să rămân aici. Se întâmplă să mă trezesc uneori și să nu-mi recunosc ţara. „Arată mai bine ca ieri”, îmi spun la începutul unui decembrie ce a surprins autorităţile nepregătite, ca în fiecare an. „Poate se bagă căldura”. Îmi și imaginez oamenii stând la coadă în faţa centralei orașului cu o cartelă, din instinct pregătită. Țara lui „poate”.

Poate o să avem apă caldă și o să meargă cumva și caloriferul, poate nu mai folosim reșoul ăsta, iarna trecută era să ia foc și poate trecem peste ianuarie cu bine. „Poate nu murim”. Singurul lucru ce le-a rămas celor ce se zbat în condiţii mizere e speranţa. Și incertitudinea zilei de mâine nu face decât să ne îngroape mai mult în indiferenţa colectivă, criminală de altfel.

Nu m-ar surprinde ca într-o zi (mai puţin bună, dar care ar începe cu un „Doamne-ajută”, doar El ce mai pare că ne poate salva) să apară subit pe clădiri afișele pregătite pentru Noua Eră, oricare ar fi aceea: „Războiul este pace. Libertatea este sclavie. Ignoranţa este putere”, cum spunea atât de precis George Orwell. Iar atunci, Fratele cel Mare și Roșu ar fi atotputernic. Și în partea de răsărit a Europei, puţin mai întunecată și primitivă, s-ar naște un „Marele Frate”. Mai mic decât ceilalţi „Fraţi Mari”, dar îndeajuns de mare pentru o ţară mică.

Mi-e în permanenţă dor de acea ţară a mea de când eram copil. Era o altă ţară, până și iarba pe care o smulgeam era mai verde și oamenii erau mai conștienţi de datoria lor civică. Vedeam în ei lumina aceea, speranţa că într-o zi o să ajung un „om mare”. Atât de mare încât o să-mi întorc privirea spre ei, iar ei o să-mi răspundă printr-un zâmbet smuls, ca și cum ar spune că a meritat. Și nu e totul pierdut.

Dar odată cu toată copilăria și toată adolescenţa am rămas pierdut printre idei. Sunt convins că trebuie să fie mai bine și pentru ţara mea bolnavă, parcă horcăind a moarte. Noaptea însă e o liniște teribilă, ruptă doar de scurtele clipe în care altcineva uită că e român și renunţă la luptă. Renunţarea e ca un strigăt ce se aude doar noaptea. Am fost învăţat că abstractul apare noaptea. Abstractul și absurdul. În timpul acelor insomnii cumplite se nasc abstractul și absurdul.

„Bună dimineaţa, România!” să fie strigătul voinţei noastre. Nu vreau o ţară ca afară, refuz o ţară ca afară, eu vreau o ţară mai bună, mai prosperă. Slavă Domnului, atâţia oameni frumoși ne arată că România încă respiră. Dacă i-au fost cusute nările, respiră pe gură, dacă i-a fost cusută gura, respiră prin ochi, prin palme, prin inima ce-i bate tot mai greu prin Apuseni, dar nu o să moară.

Printre ruinele rămase încă în picioare poţi vedea o ţară. Deschide larg ochii, privește spre orizont, acolo unde soarele parcă-i înghiţit de pământ și de unde fug oamenii, mai mulţi și mai mulţi pe zi ce trece. Acolo trebuia să fie ţara mea.

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.