Amintirile lui David Croitor: din cărți (partea a doua)

scris de David Croitor
în Opinii
10 mai 2018
10 mai 2018, ora 19:38

Click pe acest link pentru a citi prima parte.

Era pe la prânz, tata se hodinea de „amiaz”, iar eu am profitat şi am plecat, fără să-i spun, spre pârâu. Mă gândeam, în sinea mea, că dacă tot e aşa o mare bujală afară, ar fi păcat să nu dau o fugă până la „hulboană” şi să trag un scăldat cu băieţii pe care-i voi găsi acolo.

Am ieşit pe portița dinspre grajd, am luat-o printre rândurile de păpușoi, am trecut hatul la Giorgi a lu’ Ipaci, i-am bleoșcărit bine barabuliștea din cauză că era un om rău, apoi am coborât coasta până la Șomuz, la locul de scăldat, unde, spre surprinderea mea, nu era nimeni. Ca să mă scald de unul singur nu se făcea, aşa că am lăsat-o baltă şi am trecut Șomuzul.

Apoi am luat-o uşurel pe vale, în jos, şi m-am tot dus până spre lunca lui Smâc, unde am dat peste doi buni prieteni de peste pod. Erau doi băieţi cam de vârsta mea, unul dintre ei era Gâzuţ, iar celălalt Prânţă. De fapt, acestea erau porecle. Gâzuţ era numit aşa pentru că era foarte plăpând şi slab, dar ager la minte şi iute ca săgeata, iar celălalt, Prânţă, era mare, înalt, foarte încet, chibzuit în vorbă şi avea gesturi de om bătrân, dar deștept foc, îi mergea mintea mai repede decât mâinile, iar pentru că spunea „prânță” în loc de brânză, aşa i-a rămas numele.

Ceea ce a legat prietenia noastră era pasiunea pentru cărţi şi chiar dacă nu eram vecini, căutam prilejuri să ne întâlnim pentru a ne pune la curent cu ultimele noutăţi. Toţi citeam pe ascuns pentru că, aşa cum am mai spus, la noi în sat cititul nu era privit cu ochi buni.

La un moment dat, se spunea că dacă citeşti prea mult poţi să te dămblăgești și să dai în nebunie, așa cum s-a întâmplat cu unul pe care ni-l tot dădeau exemplu de câte ori ne vedeau că citim. Spuneau că acesta, nebunul adică, învăţase pe la şcoli înalte, făcuse şi facultate, devenise om mare, ceva inginer sau profesor, dar că după vreo doi ani s-a întors în sat şi acum umbla lerla, toflogoș şi nebărbierit, bătând uliţele şi vorbind singur.

Uneori, spuneau tot oamenii, dar cine ştie dacă-i adevărat sau nu, omul vorbea cu stâlpii de la gard, iar când trecea pe lângă ei îşi scotea pălăria şi-i saluta respectuos, nu lăsa unul nesalutat. Într-un cuvânt, omul era foarte politicos şi pedant în tot ceea ce făcea, era atent la detalii, atât de atent încât într-una din zile a trecut pe lângă o vacă bălaie cu coama zburlită, care mergea fără nicio grijă pe mijlocul drumului ca vaca, iar profesorul său, inginer sau ce-o fi fost el, şi-a scos tacticos basca de pe cap, s-a înclinat puţin şi i-a spus cu eleganță „săru’mana, doamnă!”.

De atunci vaca aceea nu s-a mai numit Vasilica, ci oamenii i-au spus Doamnă. După ce ne-am văzut şi ne-am salutat cu „Hai noroc, bă!” şi am dat mâna ca bărbaţii, ne-am tras toţi trei la umbra unei răchite bătrâne, în timp ce vacile lor pășteau liniştite „la relanteu”, undeva mai încolo pe luncă.

Gâzuţ, care era mereu fără astâmpăr ca argintul viu şi nerăbdător pe deasupra, ne întreabă: „Bă, care din voi aţi citit „Winnetou” în Valea Morţii?”. Eu mă uit la Prânță, Prânță se uită la mine, după care amândoi ne holbăm la Gâzuț şi-l întrebăm la fel de brutal: „Dar ce-o mai fi şi asta, uăi omuli, cine-i Winnetou ăsta? E un om sau e vreun nume de loc?”.

„Băi, fraierilor, răspunde Gâzuț, voi habar n-aveţi! Winnetou e un indian, e cel mai tare şi mai șmecher dintre indieni, îi bate pe toţi de-i usucă, ştie nişte figuri de bătaie, că nimeni nu-l poate doborî. Pe deasupra mai are şi o puşcă ghintuită cu ținte de argint cu care nimereşte şi-o gâză de la un kilometru, dacă vrea”.

După această scurtă introducere, căci aşa era felul nostru de a vorbi unul cu altul, ca între prieteni, cu „băi, prostane” sau „băi, fraiere”, uneori şi cu „băi, boule”, dar asta mai rar, Gâzuț ne povesteşte dintr-o răsuflare toată acţiunea cărţii, ne spune despre prietenul cel mai bun al lui Winnetou, unul solid şi înalt ca o prăjină, pe care-l chema Olșateran, şi care era cel mai tare la dat cu pumnul, ba uneori putea răsturna chiar şi un cal dintr-un pumn, în timp ce Winnetou era tare dibaci la trântă, aşa de tare că nimeni nu-l putea dovedi.

Avea mare talent Gâzuţ la povestit şi spunea totul cu atâta râvnă şi patimă încât, involuntar, eu şi Prânță îl acompaniam cu strigăte de luptă, cu lovituri de pumn în aer, uneori trăgeam săgeţi imaginare sau icneam atunci când „pieile roşii” erau biciuite până la sânge de „fețele palide”.

Atât de mult m-au fermecat cele povestite de Gâzuț, încât i-am cerut cartea pe loc, iar el mi-a dat-o chiar în după-amiaza aceleiași zile. Când m-am văzut cu ea în braţe, am strâns-o la piept, după care am ascuns-o în sân, asta ca să nu mă vadă cei de acasă că iar umblu cu cărţi.

Pentru că mă ştiam cu musca pe căciulă, în seara acelei zile m-am purtat grozav de frumos cu bunica şi cu părinţii, ba încă i-am întrebat chiar eu dacă nu cumva mai este ceva treabă de terminat, oferindu-mă să fac totul ca la carte, căci numai la carte îmi stătea capul.

Fiindcă era deja seară şi treburile fuseseră făcute, tata a zis că nu mai este nimic, întrebându-mă doar pe unde am umblat toată după-amiaza. Bineînţeles că i-am tras câteva minciuni bazate deoarece eram expert în asta, însă tata, fiind bine dispus, nu şi-a mai bătut capul cu mine, lăsându-mă în pace.

Aşteptam cu sufletul la gură să treacă noaptea ca să vină a doua zi şi să încep cititul cărţii. Dacă ar fi fost după mine, aş fi început-o chiar din acea seară, însă dacă mă prindea cumva cu becul aprins era jalea de pe lume nu pentru că se consuma curent, aici tata niciodată nu a fost zgârcit, ci pentru că, se gândea el, o să-mi stric ochii sau, Doamne fereşte, aş putea da în nebunie.

Numai de asta nu avea el nevoie, mai ales că de multe ori mi-a spus că și-așa, fără să citesc, prea zdravăn la cap nu sunt, ori în cazul acesta cititul mi-ar putea agrava situația. A doua zi, m-am dovedit extrem de ascultător, aşa că n-am ieşit nicio secundă din vorbă bunicii sau a tatii.

Am făcut fără să cârâi tot ce mi-au dat de făcut şi, culmea, am făcut atât de bine încât am trezit suspiciuni pentru că la un moment dat tata s-a uitat pieziş la mine şi m-a întrebat: „Băi, băiete, te simţi bine sau pui ceva la cale? Că prea nu semeni cu tine, prea eşti ascultător şi cumsecade! Ori asta nu-i a bună! Sau poate că ţi-au venit minţile la cap, ceea ce nu prea cred! Ai mare grijă ce faci că nu-i de șagă!”.

După aceste cuvinte m-a lăsat în pace şi s-a îndepărtat câţiva metri, timp în care eu dădeam energic cu măturoiul prin ogradă, mai mult pentru impresie, după care deodată s-a întors şi m-a întrebat: „Nu cumva ţi-ai mai făcut rost de vreo carte şi acum îţi pregătești terenul?”. „Nu, tată, i-am răspuns eu speriat, de parcă m-ar fi prins la furat ouă din cuibar. Ce carte? Nu ţi-am spus că nu mai pun mâna pe aşa ceva? Gata, am terminat-o, să nu mai văd cărţi în faţa ochilor”.

Nu ştiu dacă m-a crezut sau nu, însă după ce a plecat, mi-am mai făcut de lucru puţin prin ogradă ca să arăt că-s mare gospodar, după care am şters-o în păpușoi. Acolo mi-am făcut din holbură şi alte buruieni un fel de pat, după care m-am întins frumos, am scos cartea din sân şi dă-i bătăi.

Mâncam literele şi înghiţeam cuvintele, nu alta! În trei sau patru zile am terminat-o. Dacă înainte de a o începe eram Duducă cel fricos, după ce am terminat-o de citit devenisem indian sadea, neînfricat, mai ceva decât Winnetou şi Olșateran la un loc. Eram în stare să mă bat cu oricine, numai să fi îndrăznit să-mi ţină calea, şi ar fi simţit pe pielea lui ce pot.

După citirea atentă a cărţii nu numai că mă simţeam cu totul alt om, dar şi imaginația mea fusese trezită din somnul ei cam lung şi iată că acum atingea cote absolute, deci nu mai vedeam nicio piedică în a pune în practică cele citite. Până şi natura înconjurătoare căpătase alte dimensiuni, Valea Șomuzului devenise dint-odată Valea Morţii, vaca, blânda noastră vacă Garafina, se transformase ca prin minune într-un munte de bizon furios, iar eu, după cum e lesne de înţeles, nu puteam fi altcineva decât Winnetou.

Chiar dacă înlăuntrul meu mă simţeam sută la sută Winnetou, trebuia să arăt asta şi pe dinafară pentru ca lumea să vadă şi să ştie clar cu cine are de-a face, iar ca urmare să-mi acorde respectul cuvenit. Aşadar mi-am readus la viaţă arcul şi săgeţile, puse bine la păstrare încă de pe vremea când eram Spartacus, am mai găsit în șandrama și o bărdiță de crăpat surcele, pe care am lustruit-o bine, am ascuţit-o cu piatra şi m-am ales şi cu un tomahawk în toată regula.

În buzunarul de la piept păstram cu sfinţenie pipa păcii, pipă pe care mi-am făcut-o dintr-o țeavă de soc umplută cu mătase de porumb uscată ca iasca. Pe la mijlocul frunţii mi-am legat o cordeluță roşie, iar în jurul capului, prinse în cordeluță, aveam puse o grămadă de pene colorate smulse din coada cocoşului, ca semn al vitejiei şi demnităţii.

Acum, între noi fie vorba, ca detaliu, trebuie să vă spun că am plătit scump demnitatea mea, asta pentru că tata nu ţinea cont de nimic atunci când i se punea pata şi de aceea de câte ori avea ocazia nu ezita să mă pună la stâlpul infamiei şi să mă tortureze fără milă din cauză că-i lăsasem pe cei doi cocoşi, al nostru şi al babei Rusanda, fără nicio pană în coadă.

Oricum pentru mine tata nu era decât o față palidă şi nimic mai mult, pe când eu devenisem o piele roşie adevărată, chiar dacă asta se datora palmelor lipite de tata peste faţa mea. După ce şi Prânță a terminat de citit cartea, ne-am întâlnit iarăşi, toţi trei, sub aceeași răchită scorburoasă, dar care, între timp, devenise un falnic copac de la marginea preriei.

Nici noi nu mai eram cei trei puști de altădată, nici pe departe, acum eram cu toții indieni pur-sânge, fiecare având asupra sa, ca semn, cel puţin tomahawk-ul de la brâu. Ne-am aşezat jos, aşa cum stau indienii adevăraţi, şi după ce am fumat pipa păcii, am jurat să stârpim orice urmă de mohican, căci mohicanii erau duşmanii cei mai aprigi ai apașilor, iar noi, căpeteniile apașe, nu puteam tolera asta. Am hotărât ziua şi locul luptei, după care iarăși am fumat pipa păcii ca să întărim jurământul.

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.