Amintirile lui David Croitor: din cărți (partea întâi)

scris de David Croitor
în Opinii
4 apr. 2018
4 apr. 2018, ora 11:04

Întotdeauna mi-a plăcut să citesc. Fiecare carte îmi descoperea o lume nouă. Când eram copil credeam că tot ceea ce scrie în cărţi este adevărat. Nu aveam niciodată îndoieli. Pentru mine Făt Frumos exista la fel cum exista şi moşu Leonte, vecinul meu de peste şanţ.

Prima carte „serioasă” pe care am citit-o a fost Spartacus, iar asta s-a întâmplat în vacanţa de după clasa a patra. Până atunci însă, citisem tot ce se putea găsi la biblioteca şcolii. Poate că bibliotecă este prea mult spus din moment ce toate cărţile erau îngrămădite pe rafturile unui dulap din lemn, cu două uşi. Dar pentru că profesorii şi învăţătorii numeau acel şifonier cu rafturi bibliotecă, aşa i-a rămas numele.

Elevii, cu câteva excepţii, nu se prea îngrămădeau să împrumute cărţi şi cu atât mai puţin să citească, şi asta din cauză că prin sat circula zvonul, devenit în timp zicală, că cititul nu-i altceva decât pierdere de vreme, cu asta ocupându-se doar leneşii şi oamenii de nimic, în timp ce oamenii serioşi nu-şi văd capul de treabă, de dimineaţă până seara.

Mai târziu mi-am dat seama că zicala de mai sus avea la bază un oarecare adevăr, şi anume că cel mai neghiob şi de nimic ins de pe uliţă nu făcea altceva decât să stea toată ziua cu nasul într-o carte, şi nu numai că făcea asta fără să-i pese de nimeni, dar se mai şi lăuda cui avea urechi şi răbdare să-l asculte. Şi dacă numai s-ar fi lăudat, încă n-ar fi fost mare lucru, dar insista şi împuia capul oamenilor de treabă şi cumsecade cu tot felul de bazaconii şi aiureli citite pe paginile almanahului, căci aşa se numea cartea, iar cititorul nu era altul decât Mosolin, vestit în tot satul.

Aşa stând lucrurile, nu era de șagă cu cititul, şi de aceea când tata mă vedea că bleoștesc ochii în vreo carte, deodată se stropşea la mine zicându-mi: zvârle, uăi odată, cartea ceia şi treci la treabă, nu sta toată ziua tologit ca un jacuț, sau vrei s-ajungi şi tu ca Mosolin?

Adevărul era că asemănarea cu Mosolin mă onora grozav, şi chiar dacă, aşa, de văzul lumii eram şi eu de acord că Mosolin e un târâie brâu, în secret, în sufletul meu, aş fi dat orice să fiu şi eu ca el, adică să am almanah şi să ştiu lucruri nemaipomenite din toată lumea. De fapt, ca să fiu sincer, o spun pe șleau, pentru mine Mosolin era un mare înţelept şi chiar mă miram cum de oamenii nu-şi dau seama cu cine au de-a face.

De altfel, degeaba îl bășcăleau toţi pe Mosolin, pentru că de cele mai multe ori, în probleme grele, cruciale, în mari şi vechi dileme, toţi apelau în ultimă instanţă la „înţelepciunea” lui, zicându-şi fiecare în sinea lui că acolo unde-i multă prostie e şi multă minte. Aşadar, lucru omenesc de altfel, când oamenii o duceau bine, Mosolin era un prost, iar când dădeau de necazuri, Mosolin devenea deodată deşteptul satului. Pe mine mă interesa Mosolin doar ca deştept, de aceea voiam să fiu şi eu ca el.

După ce am terminat de citit „Spartacus” am fost atât de marcat de acţiunea romanului şi mai ales de eroul principal, încât pur şi simplu m-am îmbolnăvit la propriu. M-am îmbolnăvit de frustrare, din cauză că începusem să-mi dau seama că viaţa pe care o duceam în curtea noastră alături de găini, gâşte, porci şi vite, ca să nu mai vorbesc de părinţi, surori şi vecini, mi se părea cu totul searbădă şi lipsită de sens.

Eram un nimeni, la fel ca toţi ceilalţi de pe uliţă, iar când mi-am dat seama de asta, mi-am zis că lucrurile nu mai pot rămâne aşa. În fond eu citisem „Spartacus”, deci devenisem alt om, aveam altă viziune asupra vieţii, o altă perspectivă. În mintea mea, în afară de Spartacus nu era loc pentru altceva şi ca urmare voiam cu orice preţ să fiu şi eu ca el.

Cu alte cuvinte îmi doream cu toată fiinţa să fiu Spartacusul satului sau măcar al uliţei mele, să lupt pentru dreptate, să fac răscoale dacă va fi cazul, iar la urmă, după ce îmi voi fi îndeplinit misiunea, să mor ca un erou. Acestea erau ideile şi frământările mele de atunci, şi nu concepeam să nu le pun în practică imediat. De aceea am şi trecut la fapte după ce în mintea mea mi-am înjghebat un plan de bătaie bine pus la punct, cel puţin la nivel teoretic.

Aşadar, prima problemă era cum să-mi fac rost de arme, pentru că ce fel de Spartacus eram eu dacă nu aş fi fost înarmat până în dinţi, nu-i aşa? Aveam nevoie urgentă de sabie, suliță, arc şi scut, pentru că deşi mă vedeam aruncat în lupte sângeroase făcându-mi cărare cu sabia printre duşmani, trebuia totuşi să am şi ceva cu care să mă apăr, de aceea scutul îmi era absolut necesar în marile bătălii pe care aveam să le port în numele dreptăţii.

Prima mare bătălie la care am luat parte, fără voia mea desigur, a fost o cafteală destul de serioasă, pe care am încasat-o de la bunica, şi asta ca urmare a faptului că am stricat un poloboc de lemn, şi aşa hârbuit şi vai de capul lui, dar în care bunica mai arunca fel şi fel de gunoaie, asta ca să nu le arunce de tot, căci spunea ea, cine ştie dacă nu voi avea nevoie cândva de o bucată de cârpă, un sac vechi sau un ghem de sârmă cu cațâri.

Polobocul cu pricina era deja deşelat cu totul, căci doagele i se uscaseră, erau strâmbe ca nişte rădăcini de salcâm şi se ţineau agăţate până la prima bătaie de vânt de cercurile vechi şi ruginite. Singura parte bună a polobocului era fundul. Aşadar m-am orientat cu grijă şi când n-am mai văzut pe nimeni prin ogradă, odată am tăbărât pe bietul poloboc şi dintr-o smucitură l-am lăsat fără doage.

Am scos la repezeală cercurile şi le-am dus după șură ca să nu stea în calea bunicii, am azvârlit doagele în șandrama printre lemne, iar gunoaiele dinăuntrul polobocului le-am ascuns sub un podeț. După aceea am luat fundul rotund şi sănătos, i-am dat două borte cu un chiron de douăzeci, apoi am băgat în cele două găuri o sârmă şi mi-am făcut un scut cu mâner în toată regula.

Tocmai când facem probe cu scutul şi eram foarte mulţumit de lucrare apare bunica de după colţul casei. Cum ea avea experienţă în depistarea prostiilor pe care le făceam, dintr-o singură privire şi-a dat seama că am stricat butoiul ei preferat, fapt care a făcut-o să-şi mărească viteza spre mine. Mi-am dat pe loc seama că scăpare nu mai este, de aceea nici n-am încercat să fug, ci am ales să lupt bărbăteşte.

M-am proptit cu spatele în scândurile șandramalei, iar în faţă ţineam scutul. Bunica, când a văzut grozăvia şi paguba pe care i-am făcut-o, dându-şi seama că cu mâna goală n-are nicio şansă asupra mea, deoarece aveam scut, s-a întors spre bucătărie şi de acolo, de sub perete, a luat bătălăul cel de pisat barabule la porci, s-a îndreptat spre mine, a luat poziţie de atac şi dă-i!

Dădea bunica cu nădejde, căci adunase experienţă în ani, dar nu reuşea să mă cârpească deoarece eu devenisem chiar atunci, sub presiunea evenimentului, expert în apărarea cu scutul. După ce bunica a obosit, căci bătălăul era greu a boalei şi ud de la ploaie, eu am făcut o figură învăţată direct de la Sparacus şi am cotit-o pe după șură, punând astfel capăt bătăliei.

E adevărat că pierdusem prima luptă, pentru că retragerea nu-i o victorie, însă eram bucuros că nu pierdusem războiul, care, între noi fie vorba, nici nu începuse încă, dar eu ştiam prea bine că va urma. Aşadar scut călit în lupte aveam.

Urma să-mi fac sabie, aşa că după ce m-am învârtit prin ogradă ca să caut o bucată de lemn potrivită, şi n-am găsit, am pus ochii pe o draniță de pe șandrama. Am urcat imediat pe acoperiş, căci nu era înalt, mai ales în partea din spate, am rupt cu grijă o draniţă mai dreaptă şi sănătoasă, am coborât şi am cioplit-o cu cuţitul după cum m-am priceput şi mi-am făcut o sabie calitatea întâi, cu două tăişuri plus mâner cu apărătoare.

Cât despre arc, asta nu era o problemă pentru mine, deoarece mai toată ziua îmi făceam tot felul de arcuri, aşa că aveam ceva experienţă în domeniu. Însă de data asta era altceva, eu nu mai eram cel dinainte, acum eram gladiator în toată regula, deci aveam nevoie de un arc pe măsură. M-am dus la vale, în ogorul lui moşu Leonte, şi am tăiat din tufa lui de loză vreo două, trei vergele, din care am făcut arcuri, nu unul, ci trei, zicându-mi că e mai bine să fie acolo, de rezervă, căci nu se ştie ce timpuri vin.

Dintr-o traistă veche în care ţinea bunica sarea pentru vite, mi-am făcut tolba, iar tolba mi-am tixit-o până la refuz cu săgeţi din trestie şi cui de draniță la capăt. Mai aveam nevoie de suliță, dar asta nu mi-a dat prea mari bătăi de cap deoarece m-am dus în șură şi am luat de la coștoroabă de unde era agăţat îmblăciul de bătut fasole. I-am scos partea mai scurtă, cea cu care se îmblăteau fasolele, şi am păstrat partea lungă, pe care am transformat-o în suliţă, după ce am cioplit-o la vârf ca s-o ascut.

Fiind înarmat până-n dinţi, cu arcul pus de-a curmezişul umerilor, sabia legată la şold, scutul aşezat în dreptul umărului stâng şi suliţa în mâna dreaptă, porneam în fiecare zi cu vaca la păscut pe valea Șomuzului. Nici nu ieşeam bine din ogradă, că cohortele de găini, gâşte şi rațe, cum mă zăreau, porneau ca din pușcă şi o luau la fugă prin praful uscat al uliţei, zburând şi izbindu-se de garduri care mai de care, într-o derută totală, îngrozite de apariţia spaimei în persoană, înarmată pân’ la gât şi cu pana de cocoș în frunte.

Singura fiinţă care nu se lăsa impresionată de tot arsenalul meu belicos era vaca, Codruța-Florica, a cărei privire mă învăluia empatic şi îngăduitor, transmiţându-mi fără cuvinte că ar fi cazul s-o las mai moale şi să nu mă mai dau atât de rotund, că nu-i momentul, mai ales că fusese martoră la reprizele de bătălaie pe care le încasasem de la bunica, în marea luptă de la început, şi văzuse ea cu ochii ei mari cam cât de viteaz eram eu în asemenea împrejurări.

Am fost aşadar gladiator şi urmaş vrednic al lui Spartacus vreo două sau trei săptămâni, după care mi-a trecut, mai ales că nimeni nu mă mai lua în serios, nici măcar găinile de pe uliţă nu se mai speriau de mine.
Pentru că prinsesem destul de tare gustul cărţilor, cu ai căror eroi mă identificam automat, am început să citesc „Copiii căpitanului Grant”, deşi de la bibliotecă mi-au zis că încă nu-i momentul să citesc romane, că încă nu sunt copt la minte pentru aşa ceva, dare eu i-am spus profesorului de la bibliotecă să nu-şi facă griji pentru mine deoarece eu am destulă minte la care încă n-am umblat.

Profesorul a zâmbit şi până la urmă mi-a dat cartea. Cartea era groasă, însă eu n-am ţinut seama de asta, ci am atacat-o frontal, astfel că în câteva zile am dat-o gata. Eram atât de captivat de lectură încât nu de puţine ori am luat bătaie de la tata, pentru că practic nu mai făceam nimic altceva decât să stau toată ziua cu nasu-n carte, ori la țară era treabă, nu glumă, iar copiii, mai ales băieţii de la şapte, opt ani în sus, intrau în pâine, adică lucrau cot la cot cu cei mari, evident după puterile lor.

Eu, ţin minte, aveam de mers cu gâştele, de adus buruieni la vacă şi de scos gunoiul din grajd. Cu gâştele era bine, pentru că puteam citi, dar nu chiar în voie, deoarece aveam un gânsac tare afurisit care cum vedea un om sărea la bătaie la el. Hai, că oamenii mari n-aveau treabă cu el, odată îl luau de gât, îl învârteau de câteva ori şi-l aruncau cât colo, dar când treceau copii era jale, gânsacul nici una nici două, odată începea să fornăie şi se repezea ca un căpcăun muşcând cu ciocul şi bătând cu aripile.

Nici eu nu mă puteam băga la el, atât de periculos era, dar ce puteam face, decât să mă uit neputincios şi să aştept să treacă pericolul. Seara, când ajungeam acasă cu cârdul de gâște, în faţa porţii găseam aproape întotdeauna pe tatăl sau mama unui copil care deja mă turnase la părinţi că stau toată ziua şi citesc şi că nu am grijă de gâşte aşa cum trebuie.

În fine, îmi luam porţia de ocară şi cele câteva palme duios aplicate peste ceafă, asta când mă „bătea” mama, căci ea nu lovea, mai mult se prefăcea că dă, ca să vadă tata că mi-am primit raţia necesară pentru cumințire. Bucuros că am scăpat ieftin, mai ales că mama îmi şoptea fără să audă tata: „Duducă, tu citeşte ca să meri mai departe la şcoală, că de proști e plin satul”, mă concentram asupra celor citite peste zi, însă de abia seara târziu, înainte să adorm, rumegam până la miez toate întâmplările citite în carte.

Continuam vrăjit să „navighez” pe apele oceanului neliniştit şi plin de pericole. Îmi închipuiam că eu sunt eroul principal al cărţii, şi chiar dacă aveam doar doisprezece ani neîmpliniţi, deja mă îndrăgostisem până la suferinţă de o fată imaginară pe care o tot salvam din mâna răufăcătorilor şi piraţilor cu un singur ochi şi neasemuit de cruzi.

De câte ori ieşeam cu vaca pe valea Șomuzului, priveam spre dealurile dinspre Zahareşti şi Frumoasa şi-n imaginaţia mea excitată de lectura cărţii acestea deveneau munţi înalţi şi stâncoşi având vârfuri care se înălţau până la nori. Uneori îmi închipuiam, atunci când privirea mea se odihnea hăt departe, pe poala cerului, că orice cioară care se ridica dinspre linia orizontului înălţându-se şi rotindu-se pe albastrul boltei era condorul, pasărea infinitului, cea care din înălţimea cerului prevestea iminența unui mare pericol.

Deşi terminasem cartea în câteva zile, eu încă eram prins de vraja ei, continuând în imaginaţia mea să navighez pe oceanele lumii, înfruntând pericole la tot pasul şi luptând cu piraţii până reuşeam s-o salvez din ghearele lor pe fata visurilor mele.

După aproape două săptămâni de hoinărit prin lume, după ce am răzbătut prin toate furtunile, după ce am salvat toate fetele din mâna răpitorilor, după ce m-am bătut până la sânge şi am învins de fiecare dată, am început să mă plictisesc de atâta glorie, astfel că a trebuit, de voie, de nevoie să cobor iarăşi pe pământ şi să-mi văd de gâştele mele sau să merg cu vaca pe vale, că vorba bunicii, de la vacă mănânci lapte, nu din cărţi.

ar cum în viaţă toate trec fără să băgăm de seamă, au trecut şi astea, adică nu mai eram nici marele gladiator, urmaşul lui Spartacus, şi nici marinarul neînfricat şi îndrăgostit lulea, eram doar puștiul de aproape doisprezece ani, alergând șleampăt pe uliţa satului când la deal şi când la vale, mergând cu vaca mai mult de nevoie, şi umblând teleleu de dimineaţă până seară pe malul Șomuzului, îmbătat de lumina soarelui la apus, frământat de gânduri noi şi îndrăgostit în secret de o fetişcană din vecini.

Vacanţa de vară se apropia de sfârşit, zilele curgeau parcă tot mai repede, topindu-se undeva într-o mare a timpului pierdut, iar eu eram din ce în ce mai copleşit de gânduri şi frământări pe care nu le mai trăisem până atunci. Era clar că ceva se petrecea cu mine, însă eu nu ştiam ce anume şi nici nu îndrăzneam să întreb pe cineva. Îmi consumam drama în singurătate. Până într-o zi.

Va urma!

1 comentariu publicat:

  1. Polie spune:

    Felicitări pentru așa un articol! Citindu-l, am bântuit câteva minute și eu prin cufărul cu amintirile din copilăria anilor de după ’75! Mulțumesc pentru o lectură plăcută și aștept continuarea!

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.