Cronica unor vizite de iarnă la Vatra Dornei. O impresie

scris de Cezar Marksteiner Ungureanu
în Opinii
1 apr. 2018
1 apr. 2018, ora 13:04

Prima vizită: decembrie 2017

Am fost la Vatra Dornei pentru a petrece câteva zile din sărbătorile de iarnă. Scopul meu era, fireşte, să ofer familiei mele o experienţă frumoasă în oraşul în care am crescut şi astfel să-i motivez să venim mai des pe meleagurile dornene. În ultima zi a lui decembrie am fost cu toţii la un restaurant din oraş pentru a lua prânzul în familie.

Eu am primit felul întâi după 35 de minute, iar soţia nu a primit unicul fel comandat nici măcar după o oră. Faptul că i-am comunicat ospătarului (un tânăr, probabil elev) că atenţia unui bebeluş nu poate rămâne „captată” la nesfârşit, că o soţie care alăptează trebuie cumva să aibă prioritate, că nu e normal, indiferent de data calendaristică, să aştepţi peste o oră pentru prânz, fără a fi avertizat în prealabil, nu a avut niciun rezultat.

„Nu promit nimic”, spune băiatul. Măcar a fost sincer, pentru că oricum n-am primit nimic. După o oră şi cinci sau zece minute ne-am ridicat, am achitat şi am plecat. Sunt sigur că fără să fi insistat nu aş fi primit nici măcar bon fiscal. Ce am învăţat din experienţa asta?

Că într-un oraş mic ca Vatra Dornei nu ai cum să rezişti fără simţul umorului. Altfel, calitatea precară a serviciilor din oraşele mici îţi provoacă un dezgust aparte. Îndrăznesc să generalizez deoarece nu cred că valoarea medie a serviciilor din Vatra Dornei este cu mult diferită faţă de ce oferă Căciulata, Colibiţa sau Gura Humorului.

Pe post de ospătar se prezintă tot felul de elevi stagionari care, în proporţie covârşitoare, dar nu absolută, nu stăpânesc formele de exprimare formale şi politicoase. La masă te abordează cu: „Și vrieţi să vă aduc?”, ori „Vrieţi să şi mâncaţi?”.

Cineva ar trebui să-i înveţe pe aceşti şcolari-ospătari că n-ar fi deloc rău să se adreseze oaspeţilor mai des cu condiţionalul-optativul („Ce aţi dori?”) şi mai puţin cu conjunctivul („Ce să vă aduc?), ori, de-a dreptul cretin, dar am întâlnit şi aşa ceva, cu indicativul („Ce vă aduc?”). Iată o posibilă aplicaţie a orei de română pentru elevi ce în curând vor susţine examenul de bacalaureat, dacă îl vor da.

Tot de domeniul bunelor maniere ține ca aceşti tineri să întrebe oaspeţii, după caz, dacă au nevoie de un scaun pentru bebeluşi, să se ofere să ajute să coboare sau să urce pe trepte un cărucior de copii pentru că multe restaurante de patru stele nu au rampă de acces sau lift, ori să te avertizeze politicos dacă comanda la bucătărie durează peste o oră şi, dacă oaspetele acceptă, să te surprindă eventual cu un mic aperitiv din partea casei.

Aceşti ospătari nu ştiu de aşa ceva pentru că nu sunt învăţaţi. Nu mai vorbesc despre preluarea şi însoţirea la masă atunci când un oaspete intră în restaurant sau despre faptul de a veni periodic şi de a întreba dacă totul este „în ordine”, dacă poate recomanda un vin sau o specialitate șamd.

În definitiv, ospătăria este o artă a servirii, nu un cărat sec de farfurii prin restaurant precum un salahor care cară găleata de ciment pe şantier. Impresia mea, poate greşită, dar a mea, este că până şi pe la restaurante trebuie să fii un soi de „şmecher” ca să primeşti mâncarea la timp, în vârf de sezon.

Sunt absolut convins că dacă începeam un scandal, dacă spărgeam o sticlă şi băgam spaima în clienţi (prin Dorna vedeai odinioară astfel de scene) primeam mâncarea la timp, ba poate şi o reducere şi scuze din partea şefului pentru întârziere. Altminteri, fără circ, fără scandal, pleci cu capul în pământ, familia nemulţumită şi cu o foame amplificată.

Nu pot să mă opresc fără să scriu şi câteva rânduri despre mult-aşteptatul bacşiş. În mod normal, bacşişul se dă doar acolo unde servirea denotă profesionalism, iar nu pentru că, ce să vezi!?, ospătarul nu are să-ţi dea rest „mărunt” şi trebuie să accepţi să-i laşi câţiva lei, altminteri ai de coborât din vârful dealului să schimbi bani (dacă nu-i sfârşit de săptămână) şi să te întorci să-i achiţi suma exactă.

Ce nesimţire! Bacşişul e semnul recunoştinţei pentru atenţia, căldura şi competenţa ospătarului, nu o remuneraţie pentru cineva care ţi-a cărat farfuria de la bucătărie la masă şi înapoi. „Vă aşteptăm şi la anul”, stătea scris de sărbători pe panouri, pe clădiri, prin meniuri, pe buzele hotelierilor. Cam ipocrit.

A doua vizită: martie 2018

Singur, la sfârşit de martie, găsesc o Românie aflată în an centenar, însă care transpiră mizerie prin toţi porii ei. Vatra Dornei, „staţiune de interes naţional”, se înscrie şi ea în acest peisaj dezolant.

Mizerie peste mizerie, dezordine peste dezordine, drumuri sparte, indicatoare strâmbe, pavele denivelate, faţade de clădiri căzute, ganguri prin care dacă intri te simţi ca la periferia unui oraş din sudul Indiei, sărăcie lucie, lume deprimată, „văzători cu duhu’“, maşini scumpe parcate oriunde, fiţe cu duiumul, biciclişti pe trotuar, mormane de zăpadă murdară depozitate pe marginea străzii, gunoi aruncat anapoda, urbanistică deficitară, clădiri de interes istoric abandonate, oameni resemnaţi şi aşa mai departe.

Există în Dorna o mână de oameni care se încăpăţânează să nu lase oraşul să regreseze total la stadiul de comună, pe o parte dintre aceştia îi cunosc personal, îi preţuiesc, iar rândurile mele nu trebuie să-i lezeze nicidecum. Din contră. Nu e vorba aici de munca lor, ci despre o situaţie generală, care se regăseşte în multe locuri din România, determinată în principiu de factorul politic.

Faptul că Dorna nu reuşeşte să-şi păstreze tezaurul pe care l-a primit de la austrieci, adică un oraş superb, predat „la cheie”, reprezintă marca unui eşec politic major. Dintre prietenii pe care eu îi întâlnesc, nimeni nu mai îndrăzneşte să creadă că Vatra Dornei va putea redeveni ceea ce a fost. De fapt, istoria oraşului nostru cred că este privită de politicienii locali cu indiferenţă.

Nu-i interesează pe ei chestiile astea. În Biblioteca Naţională a Austriei există munţi de mărturii, poze, albume, hărţi, jurnale de război, teze de doctorat dedicate oraşului sau zonei noastre. Personal, n-am văzut o iniţiativă cu scopul de a recupera acest patrimoniu istoric, de a-l traduce şi a-l reda dornenilor, poate din cauză că ar amplifica şi mai tare sentimentul de frustrare.

Dar oamenii care ignoră istoria se ignoră pe ei înşişi, nu-i interesează ce au făcut înaintaşii lor, nu au de învăţat nimic de la nimeni, ei le ştiu pe toate. Am senzaţia că tipologia aceasta de politician a fost cea care a prevalat la conducerea oraşului în ultimii 28 de ani.

În încheiere, gândiţi-vă, stimaţi politicieni care aţi fost, sunteţi sau vreţi să fiţi la putere, cum vreţi să vorbească urmaşii voştri despre modul în care voi aţi condus Dorna. Poate că, pe moment, lumea poate fi păcălită, însă istoria sigur nu vă va ierta. Prin urmare, în anul Centenarului, acţionaţi aşa cum vreţi să se vorbească despre voi peste 100 de ani!

Cezar Marksteiner Ungureanu (Viena)

4 comentarii publicate:

  1. Anonim spune:

    No, concluzia: dacă ești fraier!

  2. Alivanca cu finetti spune:

    În legătură cu recuperarea propriei istorii; mai treci pe la bibliotecă și e posibil să ai surprize. O să constați că te grăbești să tragi concluzii. Noi trăim (nu toți la fel) și supraviețuim (care pe care) aici și asta ne ocupă tot timpul (care ne mai rămâne între două bătălii).

  3. Bucovineanul spune:

    De fapt, istoria Dornei începe cu austriecii. Până la ei era doar un cătun de oieri. După austrieci oare de ce nu ai fost sincer cu locația aproximativă a restaurantului ăla? Că și eu am pătimit cu unul în urmă cu vreo două luni. La ieșirea din Vatra Dornei spre Bistrița, pe mâna dreaptă, ieși din șoseaua europeană și la câteva sute de metri există un restaurant cu un peisaj de admirat, cică vestit. Am intrat, am comandat, după un timp rezonabil am primit două ciorbe de burtă cu gust aproximativ. Felul doi a venit după un alt timp tot rezonabil și am primit o ciulama de ciuperci cu carne de pui și păstrăv cu mămăliguță.

    Inițial nu am sesizat nimic prea anormal. După ce am plătit și am plecat a început carambolul. Inițial am vrut să mergem la spital, însă având niște pastile adecvate ne-am procopsit cu ele încercând să refacem ce a distrus meniul acelui restaurant. Soția, după două săptămâni, și-a revenit. Eu după o săptămână, dar cu grețuri și toate celelalte. De cât timp aveau meniul ăla la frigider Dumnezeu știe, dar pe noi era să ne dea gata! Ce înseamnă lăcomia nu-i greu de dedus, nici chiar perspectiva de a ucide cu mâncare alterată nu-i sperie!

  4. Punct spune:

    Am trimis un comentariu care mi-a fost cenzurat. Îmi plăcea să mă amăgesc că nu mai există cenzură, dar s-a dus și această impresie! Rușine pentru cenzură!

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.