Ion Cruceanu și „Iarba verde de acasă”

scris de Anica Facina
în Cultural
7 mart. 2018
7 mart. 2018, ora 13:50

„Iarba verde de acasă” este titlul celui de-al doilea volum care apare, postum, cu semnătura inegalabilului povestitor etern Ion Cruceanu, cel care a fost câteva decenii custodele Muzeului de Etnografie din Vatra Dornei și de la a cărui dispariție au trecut deja doi ani.

Cu o condiție grafică de excepție, cu coperte cartonate și cu semn de carte din mătase verde, volumul are o eleganță deosebită, paginile ilustrate color (cu reproduceri ale lucrărilor plastice realizate de Ion Cruceanu) întregind fericit lucrarea aceasta care merită să ocupe un loc în biblioteca oricărui cititor atașat de valorile perene ale neamului românesc.

Impresionează, în deschidere, cuvântul celor trei fiice (Rina, Dana și Oana) care exprimă sentimentele filiale profunde, dar și prețuirea și onoarea de a fi viețuit alături de un „nemuritor prin darul primit de la Dumnezeu”, care a fost tatăl lor. Coperta a patra aduce un mesaj, concis, dar cuprinzător, al profesorului Mihai Cioată, menit a păstra în neuitare personalitatea complexă și puternică a lui Ion Cruceanu cu care a avut șansa și bucuria de a fi prieten.

Cele 35 de proze scurte care alcătuiesc volumul pot fi incluse, după părerea noastră, în câteva tematici: texte autobiografice, cu amintiri din fabuloasa sa copilărie și cu personajele care l-au marcat (bunici, unchi, săteni), din Coverca Panaciului, recuperări din amintirile celor cu care a tăifăsuit îndelung despre vremuri de demult, din lumea satului, elogiu cuvintelor și culorii, etnograful, atent observator și mitologie românească. Elementele tematice se întrepătrund, nu le vom găsi în stare pură în texte pentru că autorul are multe de spus.

Din ceea ce am numit „recuperări”, „Casa părintească” este o proză care impresionează prin mesajul transmis. Autorul aduce în discuție prezența în Muzeul Satului Bucovinean, de pe Dealul Cetății din Suceava, a celor patru case din zona Dornelor, între care și cea care a aparținut lui Candrea Gavril, din Bâtca Candrenilor.

Când au venit „domnii de la Suceava” ca să negocieze achiziționarea casei vechi, bătrânul Gavril a dispărut după casă, și-a făcut de lucru acolo și nu a vrut să stea de vorbă cu „cumpărătorii”. I-a spus însă lui Ion cu năduf:

„Cum adicî s-o ducî la muzău? Da ci, casa-i o valiză s-o duci uni vrei? Casa aiasta îi casa me părinteascî, aici m-am născut, aici am copilărit, aici m-am însurat, am pitrecut două războai mondiali. Așa cî atâta vreme cât trăiesc eu nimeni n-ari s-o miște din loc. Așa sî li spui”.

Și Ion Cruceanu încheie citând tulburătoarele versuri ale lui Grigore Vieru: „Casa părintească nu se vinde / Nu se vinde pragul părintesc / Dintre-atâtea locuri dragi și sfinte / Ochii mamei încă ne privesc”. În „Pasărea morții” este adus în atenție un episod însângerat din timpul Primului Război Mondial, petrecut în Munții Mestecănișului.

Într-una din drumețiile sale singuratice, autorul găsește o schijă de obuz cu o formă ciudată, asemănătoare unei păsări. O numește „pasărea morții” și contemplarea ei îi prilejuiește o întoarcere în timp, în timpul acela al războiului. Simte acut durerea copilului de șase anișori, Săvucu Carpea, din Pasul Mestecănișului, care, trimis de mama lui să aducă o cofiță de apă de la izvor, aduce acasă o apă roșie.

Nu-și explică de ce apa are culoarea întunecată, dar îl lămurește mama: „Da’ ce-ai adus aici, măi Săvucule? Aiasta nu-i apă, îi sânge”. Fusese măcel mare și glia se îmbibase de sânge. După război, sătenii au urcat pe Obcină și au adunat toate osemintele „în niște grămezi înalte până la cer”, le-au stropit cu agheasmă și le-au îngropat creștinește, adânc, în pământul muntelui. Trecut prin încercările războiului, călit și îndârjit, Savu Carpea ajunge gospodar de frunte și devine prietenul muzeografului, căruia i-a relatat povestea osemintelor de pe munte.

„Prețul cuvintelor” este un elogiu adus frumuseții limbii noastre, dar și un avertisment de a nu folosi cuvintele la întâmplare: „Și să nu uităm încă un lucru, cuvintele de felul lor sunt blânde, dar atunci când, cuprins de mânie, arunci cu ele în cineva, pot provoca răni de netăgăduit. Mai bine arunci cu pietre, decât cu cuvinte. Rănile provocate de pietre mai lesne se vor tămădui, căci mușcă din carne, dar rănile provocate de cuvinte mușcă din suflet”.

O poveste captivantă despre haiducii lui Tănăsan, niște țărani de prin Coșna ori Poiana Stampei, care reușesc să prade visteria din Bistrița, pe vremea ocupației austriece, și să ascundă comorile, cărate pe spinările a 12 cai, pe Muntele Oușoru, este „În preajma comorilor”. „Iarba verde de acasă”, proza care dă titlul cărții, este o poveste frumoasă ca un poem de dragoste, închinat firului de iarbă, tuturor ierburilor cu nume frumoase, dar și unei amintiri savuroase din copilăria sa.

Remarcabile prin tematică și realizare stilistică sunt multe piese: „Mălinul lui Ilie”, „Înveșnicire”, „Iernile de altădată”, „Pecetea ursului”, „Povestea lemnului răbdat”, „Hoinar printre gânduri”, „Povestea unui fluier”, „Nunta cu bucluc”, „Sărbătoarea liliacului” și altele. Tributar îndeletnicirii sale de etnograf, Ion Cruceanu oferă cititorilor adevărate fărâme de înțelepciune populară, ziceri din bătrâni, încărcate de miez și învățături:

„Dacă-i foamete pe vite, îi foamete și pe om” (pag. 32); „ziceau bătrânii că la vremea-vremii nu s-o mai cunoaște vara de iarnă și iarna de vară” (pag. 38); „El era holtei cu barbă / Ea nu se vedea din iarbă” (pag. 50); „Nu rupe iarba, cî faci a ploaie” (pag. 107); „Mi-aș face casă și șură, păhăruțu-i tot la gură / Mi-aș face șură și casă, păhăruțul nu mă lasă” (pag. 144).

Aflăm din carte care erau obiceiurile în lumea satului, cum erau educați copiii. Băieții, de pe la 5-6 ani, cel mai târziu la 7-8 ani, mergeau cu tații și bunicii lor, ca să „învețe școală de muncă”. Fetițele începeau să coase de la 4-5 ani. Până la 5 ani trebuiau să învețe să toarcă, că dacă nu învățau până la această vârstă, pe urmă nu mai torceau așa bine. În ceea ce privește jocurile, aproape că ei nu se jucau, poate doar duminica sau în sărbători.

Întâmplări cu adevărat fantastice trăiesc unele dintre personajele cărții: Pricup Spânu dă piept cu Știma Apelor, la râul Dorna; Baba Cenușoaia, descântătoarea satului, îl vindecă pe Alexăndrel, folosind un boț de mămăligă, doi căței de usturoi și un „bumb fudulatic”, în timp ce doctorul de la oraș se lăsase păgubaș, negăsind leacul; farfuria unui mesean se sparge în patru „bucăți ciudat de egale, în semnul crucii”, prevestindu-i sfârșitul; plopul falnic se rupe „într-o blândă și senină noapte a lunii mai”, înștiințându-l pe bunic că „de-amu-i gata cu mini” și așa a și fost, căci, pe toamnă, „bunicul odihnea în cimitir”.

Afirmând despre sine: „Am fost un visător înrăit”; „Ia, acolo și eu, o fărâmă de viață răsărită la o răscruce de vremuri potrivnice”; „Jinduiesc libertatea norilor, pleacă de-acasă când vor, se duc încotro vor”; „Prin lumea celor mari m-am rătăcit ca printr-o pustietate”; „Bat cu lacrima mea la poarta amintirilor”, autorul își face cel mai autentic portret, acela care îi oferă un loc binemeritat între visătorii de vise fantastice care „s-au retras în lumea tăcerii, iar noi am rămas mai săraci în culori. În culorile gândului”.

În concluzie, credem că Ion Cruceanu a fost un talent adevărat și robust, un creator și un recuperator de frumusețe, un căutător de „comori” pe care le-a preluat de la „oamenii de altădată”, cum îi plăcea să spună, un modelator de gânduri și cuvinte, un păstrător de mituri și tradiții românești, valori pe care nu le-a lăsat să se piardă, le-a adunat și ni le-a dat drept moștenire.

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.