Discuții libere despre cărți la Liceul „Ion Luca” din Vatra Dornei, o nouă întâlnire

scris de Jenica Romanică
în Cultural
21 feb. 2018
21 feb. 2018, ora 15:12

Aceeași atmosferă, însă nu monotonă, ci plină de energie și preocupare. Centrul de Documentare și Informare pare personificat, este primitor asemeni unui om care te așteaptă în pragul casei, liceenii de la „Ion Luca” sunt la fel de curioși pentru întâlnirea cu plăcerea lecturii. Coordonatorul întâlnirii este, ca de obicei, profesorul Mihai Cioată, cu aceleași intenții pozitive, gazdă este Rodica Crăciun, documentarist, iar cea care studiază atitudinea și intervențiile adolescenților, profesoara și psihologul Delia Drăgan. Un cumul de idei și inițiative pozitive într-un cadru de promovare a discuțiilor în favoarea cărților și cititorilor.

Acestea fiind zise, acțiune, motor. Totul se derulează ca într-un film-serial în care eroii se perpetuează, unii acționează cu timiditate, ca și cum ar fi primul lor rol, alții sunt experimentați, părând a fi într-un rol ce se pliază ca o mănușă de bună calitate, alții stau în expectativă și te surprind, luându-te prin învăluire până dispare emoția și tremurul vocii. Atmosferă colegială, fără catalog, doar cu bune intenții.

Și dacă nu-i lași doar pe Liiceanu și Pleșu să se întrebe sau să-și răspundă la întrebarea „de ce citim?”, îți asumi responsabilitatea lecturii, descoperi că nu ești singur, că atâția în jurul tău citesc și-ți împărtășești gândurile, opiniile, că te fascinează anumite personaje și atitudini, că te inițiezi în arta oratoriei, că ai curajul ca treptat să vorbești în public, că te descoperi, că ești într-o permanentă căutare, că reușești să discerni și te inițiezi într-o anumită zonă a lecturii. Nimic mai interesant decât să te lași condus în timp și în spațiu cu personaje și întâmplări.

„Domnul Ibrahim și florile din Coran”, de Eric-Emmanuel Schmitt

Ce se întâmplă chiar și în „Domnul Ibrahim și florile din Coran”, a scriitorului Eric-Emmanuel Schmitt, un gen de bildungsroman, o scriere inițiatică, cu un personaj în formare, având posibilitatea să călătorești din Paris și până la Cornul de Aur, descoperind timpul și spațiul, omul și mentalități diferite, punându-ți întrebări și verificându-ți propriul comportament.

Volumul începe abrupt cu o afirmație a unui băiat de treisprezece ani, care-și sparge pușculița, un purcel din porțelan în care avea posibilitatea să-și păstreze banii. De fapt, asistăm la revolta unui copil, care se simte încorsetat de concepția de viață a tatălui, că banul este făcut să-l aduni, nu să-l cheltuiești. O concepție a unui evreu avar, închistat în munca sa și în treburile casnice. Atmosfera pare dezolantă, băiatul se simte claustrat într-un apartament neprimitor, considerându-se o adevărată slugă a tatălui său, un avocat fără procese, fără soție și, cum desoperim pe parcurs, cu un presupus alt fiu, Popol, care se dovedește a fi doar o invenție.

Descoperim, nu după multă lectură, un alt personaj, domnul Ibrahim, „arabul de pe ulița evreiască”, așa cum este cunoscut de mai bine de patruzeci de ani. Apreciat de cei care-l cunosc drept un înțelept. Moise, sau Momo, copilul evreu, însingurat, după câteva gesturi nesăbuite descoperite de tată, descoperite chiar și de domnul Ibrahim, se împrietenește cu acesta. De aici începe adevărata poveste.

Momo, trăiește alături de un tată obtuz, ce considera că are un fiu, Popol, care, comparativ cu Momo, ar reprezenta idealul și perfecțiunea. Băiatul va afla mult mai târziu că acesta n-a existat, mama lui fiind cea care va face această destăinuire. Lipsit de afecțiunea mamei și a tatălui, Momo privește lumea prin ochii tatălui, cu neîncredere și dispreț, până când descifrează frumusețea zâmbetului, alături de Ibrahim. Dacă până a-l cunoaște pe Ibrahim considera că zâmbetul se potrivește „doar celor cu dare de mână”, descoperă că zâmbetul îl face pe om fericit sau că „politețea e bună, dar amabilitatea e parcă și mai plăcută”.

Interesant e modul cum autorul își provoacă personajul, pe care, dintr-un timid timorat, îl transformă, aproape peste noapte, într-un tânăr zâmbăreț ce câștigă respectul celor din jur pe care-i „mitraliază” întreaga zi cu zâmbete. Apare o formulă în gândirea băiatului, asemeni unui laitmotiv, „pac, un zâmbet” după fiecare gest sau conversație.

Ibrahim, asemeni unui tată adevărat, îl scoate în lume. Se plimbă împreună prin Parisul anilor ’60, de-a lungul Senei, pe Champs Elysees, descoperă teatrul, magazinele, luxul bogaților și din discuțiile cu musulmanul Ibrahim descoperă sufismul, care nu era o boală așa cum credea el la început, ci un mod de a gândi, o religie interioară, discretă. Pentru că Momo sta rău cu încălțămintea, acesta se decide să-i cumpere o pereche de pantofi, simbol a viitoarelor călătorii.

Brusc, întorcându-se într-una din zile de la școală, află că tatăl îl părăsise. Se simte mult mai singur și întrebarea ce persistă în mintea adolescentului, frământat de propria existență, care ar fi motivul de nimeni nu-l poate iubi. Încearcă să-și ascundă singurătatea, se preface, se atașează din ce în ce mai tare de Ibrahim și descoperă alături de acesta frumusețea care se găsește peste tot după întoarcerea din călătoria în Normandia.

Dintr-o nenorocire în alta, Momo află despre sinuciderea tatălui său, despre deportările rudelor sale de către naziști, moartea lor în lagăre, despre lipsa exemplului în viața tatălui și vinovăția acestuia de a nu fi împărtășit aceeași soartă. Revine mama ce-și caută fiul, pe Moise. Acesta nu o recunoaște, află că nu a avut un frate, el se consideră Momo, adevăratul Moise a dispărut pentru totdeauna, odată cu schimbarea din apartament. Se învălmășesc noutăți, cum a fost alungată mama de către tatăl său, cum aceasta a dorit să-și refacă viața alături de un alt bărbat, căutând fericirea.

O confesiune a tânărului fost Moise, acum Momo, numele provine de la Mohamed, este de o durere tragică. Își caută fericirea alături de Ibrahim, determinându-l să-l înfieze. Cuvântul „tată” acum îi stârnește o bucurie exagerată și-i întărește visul de a ajunge la Cornul de Aur, acolo unde se născuse tatăl său, adică Ibrahim. Pleacă împreună cu Ibrahim-tatăl din Paris, străbat Europa spre Orientul Mijlociu, până la Istanbul.

O incursiune ca o poveste despre oameni, orașe, peisaje, cerul nopții, despre bogați și sărăntoci, despre gunoaie și pubele, despre autostrăzi și farmecul drumurilor lăturalnice, despre secretul fericirii, despre religii, despre mare, despre trăirea spirituală a omului care este „ca o pasăre închisă în colivia sufletului”, despre derviși și dansul lor ca o rugăciune, despre prietenie, despre oameni și conștiință, până ajung la capătul călătoriei. Visul lui Ibrahim de a revedea locul natal s-a îndeplinit. Acolo a fost spațiul și momentul potrivit de a se reintegra în necuprins, conform credinței sale.

Reîntors singur la Paris, Momo își reîntâlnește mama, împreună uită de Moise și Popol, considerându-i plecați într-o călătorie din care nu se vor mai întoarce, moștenește banii, băcănia și Coranul lui Ibrahim, sunt dăruiți cu multă fericire și simțul umorului și devine pentru toată lumea „arabul din cartier”, posibil înțeleptul de mai târziu.

Străbătând firul epic al romanului apar o sumedenie de întrebări și puncte vulnerabile din viața oamenilor, indiferent de religie, etnie, loc în univers, prejudecăți. Cei implicați în discuții au surprins cu seriozitate problematica de actualitate. În primul rând relațiile umane în interiorul familiei. Lipsa de afectivitate, carențele sufletești ce pot duce la neîncredere și dispret, lipsa respectului față de propria persoană. Lipsa sentimentului matern și patern duc la însingurare, dar aproape întotdeauna există cineva care te salvează dacă reușești să treci barierele convențiilor.

Fascinația întâlnirii unui mentor care să descopere un discipol ce trece dincolo de limitele prejudecăților înlocuiește absența familiei, dăruind din cunoștințele sale, emană fericire și este capabil să dăruiască fericire. Un drum inițiatic străbătut de un copil, un adolescent, un tânăr până la maturizare, când la rândul său are familie și poate educa este un exemplu demn de urmat. Romanul se vrea un bildungsroman contemporan, un exemplu de educație pentru toleranță, pentru o conviețuire într-o societate diversificată din punct de vedere etnic, religios, o societate multiculturală în care valoarea este dată nu de lumea materială, perisabilă, ci de lumea spirituală.

„Cele patruzeci de legi ale iubirii”, de Elif Shafak

„Unde dragoste nu e, nimic nu e” sau „dacă dragoste nu am, nimic nu sunt”. Afirmații de la începuturile lumii care sunt și astăzi valabile. O constatare de lector. Cărțile discutate la ultimele întâlniri par a fi legate între ele ca un fir de mărțișor primăvăratic prin sentimentul de iubire ce-l caută cu ardoare personajele pentru a se împlini. Descoperirea iubirii și împlinirea prin iubire este povestea eternă a existenței umanității indiferent de vreme și vremuri.

„Cele patruzeci de legi ale iubirii”, romanul lui Elif Shafak, nu face excepție. Protagonista, Ella Rubinstein, femeie împlinită de altfel material, conturi în bancă, o casă victoriană în Northampton, Massachusetts, apartamente în Boston și Rhode Island, un soț, David, care câștiga o grămadă de bani, o fiică studentă, Jeannette și doi gemeni, fată și băiat, adolescenți, Orly și Avi, un câine, Spirit, un bun tovarăș în plimbările de dimineață. Ar părea o familie fericită ca atâtea altele în zilele noastre.

Numai că viața Ellei pare searbădă și neîmplinită. S-au scurs patruzeci de ani de căsnicie, dintr-o monotonie după douăzeci de ani are o tentativă de divorț, nereușită, și continuă să creadă că visele sale din tinerețe nu s-au adeverit, că n-a făcut totul pentru pasiunea ei pentru literatură după terminarea facultății și că s-a dedicat doar familiei, devenind o soție, o mamă și o gospodină sârguincioasă. Nimic nou sub soare. Sunt atâtea copii fidele în realitate. Regăsești situații similare în orice societate.

Însă destinul are alte planuri cu Ella. O aruncă în brațele literaturii și aproape simultan în brațele iubirii. Ella anului 2008 este surprinsă ca o femeie respectată, fidelă familiei, dar dornică să iasă din monotonia cotidiană. Recenzia unui manuscris al unui scriitor necunoscut, Aziz Zahara, ce dorește să publice o carte la editura unde lucra Ella și care-i are ca protagoniști pe dervișul sufit Shams din Tabriz și marele poet persan Rumi, pare a fi ceea ce aștepta Ella de multă vreme. Odată cu decizia Ellei de a citi manuscrisul, asistăm la două povești paralele. O poveste a celor două personaje masculine de pe la o mie două sute și ceva și o altă poveste, a Ellei de la început de secol douăzeci și unu.

Pe parcursul lecturii, venind în contact cu Legile lui Shams, se trezește ca dintr-un somn și descoperă cât de comodă a fost și cât a putut să se complacă în viața pe care a dus-o până atunci. Realizează o radiografie a propriei existențe. Descoperă că este o femeie nefericită, că este lipsită de iubire, că știe puțin despre viață, despre pasiune. Personajele episodice pe care romancierul le introduce în diferite secvențe fac parte din categorii sociale diferite, de la hoți la bețivi sau prostituate, cerșetori, drojdia drojdiei unei societăți, dar „legile” schimbă viața tuturor, conduita morală și socială,pentru că sunt legi despre respect, onoare, umilință, dragoste și ură, minciună și adevăr, despre iubire și lipsa ei, despre Dumnezeu și oameni.

Cercul iubirii se lărgește și schimbă chiar viața Ellei. Lectura o entuziasmează pe Ella, dorește să cunoască autorul, Aziz Zahara, astfel că cei doi încep o corespondență și treptat între ei se înfiripă o poveste de dragoste. Treptat viața Ellei se schimbă. Se îndepărtează de soț, îl părăsește, descoperind afecțiunea pentru Aziz, care este suferind. Îi întărește existența, legile, învățăturile și religia iubirii. Ella nu se mai simte singură, e mai puternică, pentru că acum a descoperit iubirea.

Ca o adevărată eroină Ella știe să aleagă. Un an de iubire și luciditate alături de Aziz a fost suficient să fie puternică, independentă și să nu se simtă singură atunci când iubirea sa, Aziz, se stinge de o boală necruțătoare. Un divorț. Jeannette, fiica cea mare, o susține să-și urmeze inima. Gemenii nu-i vorbesc. Fără bani și perspectivă sigură, dar, ciudat, nu se simțea singură. O întărește cea de-a patruzecea lege a iubirii.

„O viață fără iubire e lipsită de însemnătate. Nu te întreba ce fel de iubire ar trebui să cauți, spirituală ori materială, divină ori pământească, răsăriteană sau apuseană. Iubirea nu poate fi nici numită, nici lămurită. E ceea ce e, pur și simplu. Iubirea e apa vieții. Iar cel ce iubește e un suflet de foc! Lumea se învârte altfel când focul iubește apa”. Finalul volumului dă posibilitatea diverselor interpretări.

Adolescenții preocupați de lectură, de prezent și de viitor, în urma intervențiilor, variate de altfel, au fost de acord că „Cele patruzeci de legi ale iubirii” este un roman de dragoste pentru oamenii de toate credințele, indiferent de vârstă. Musulmani, creștini, evrei. Chiar și pentru necredincioși. Au conștientizat că cercul iubirii se lărgește mai mult, tot mai mult, asemenea efectului pietrei aruncate în lac.

„Aruncă o piatră în lac. În locul în care va atinge piatra se va forma un cerc și, într-o clipită, cercul acela va da naștere altuia și apoi altuia”. Au constatat că legile iubirii sunt aceleași dintotdeauna și întotdeauna. Ca argument, cititorule, cugetă măcar la una dintre legi, care spune: „căutarea iubirii te schimbă. Nu e nici un căutător printre cei ce pornesc în căutarea iubirii care să nu se coacă la minte pe drum. În clipa în care pornești în căutarea iubirii începi să te schimbi pe dinăuntru și pe dinafară”.

Ce îți mai rămâne de făcut? Să cauți și să găsești iubirea. Adevărata iubire. Căci dacă dragoste nu e, nimic nu e, iar dacă dragoste nu ai, nimic nu ești. Că au spus-o Apostolii, că au valorificat-o poeții, privește oamenii și o să-i descoperi pe cei care iubesc.

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.