Amintirile lui David Croitor: zborul (partea a patra)

scris de David Croitor
în Opinii
20 feb. 2018
20 feb. 2018, ora 10:42

Primele trei părți ale articolului pot fi citite aici, aici și aici.

Într-una din zile tata ne-a adus din târg baloane. Fiecare din cei trei copii, adică eu și două surori, am primit câte două baloane. Pe primul l-am spart chiar înainte de a-l umfla, însă pe al doilea l-am umflat binișor și i-am legat gura cu o ață. Din nebăgare de seamă, de umflat ce era, l-am scăpat și a început să urce prin aer până s-a oprit undeva sub streașină. L-am cules cu greu de acolo și pentru a nu mai umbla de capul lui prin aer i-am legat de ața de la gură o bucățică de lemn, după care l-am aruncat în sus ca să vad dacă o mai ia razna.

Spre surprindrea mea, balonul a început să plutească de îți era mai mare dragul să-l privești. Atunci, chiar în momentul acela, mi-a fătat mintea o idee nemaipomenită, astfel că mi-am închipuit că daca aș lega multe baloane la un loc și apoi aș spânzura de sfoara cu care le-am legat o greutate mai mărișoară, pun pariu că baloanele ar pluti în aer.

Apoi am mers mai departe pe firul ideii și m-am gândit că dacă aș avea și mai multe baloane, o mie să zicem, și le-aș umfla, apoi le-aș lega unul de altul, iar la urmă m-aș lega și eu de ele, aș ajunge să plutesc ca o pană. Știu că pare, și chiar este o copilărie, însă această idee m-a urmărit ani în șir până la obsesie. Fiindcă eram din ce în ce mai convins că aș putea să zbor agățat de un munte de baloane, m-am gândit să-i împărtășesc ideea și lui moș Leonte, să văd ce zice de treaba asta.

Pentru că n-avea timp pentru mine, iar eu nu mai puteam răbda să nu-i spun, i-am zis-o foarte scurt peste gard. Moș Leonte m-a ascultat atent, a ridicat din sprâncene a mirare, a dat bici cailor și s-a dus înspre deal la lele Marta, timp în care eu fugeam după căruță așteptând dacă nu un răspuns măcar o părere. N-am primit decât o promisiune vagă că vorbim în altă zi despre asta, după care a ridicat biciușca și, rotind-o de vreo două ori prin aer, a scăpat o ușoară înjurătură specifică pentru schimbarea vitezei la cai și s-a făcut nevazut, pierzându-se în norul de colb ridicat de fuga cailor.

A doua zi, moș Leonte s-a ținut de cuvânt, lucru la care, drept să spun, nu mă așteptam, dar de data asta se pare că norocul era de partea mea. Ne-am întâlnit la el acasă, în ogradă, în fața șurii, acolo unde ne-am așezat amândoi pe o capră de tăiat lemne și am început discuția, după ce în prealabil m-a pus să repet ceea ce îi zisesem cu o zi în urmă.

„Măi, Davidele, să știi că tu nu ești prost degeaba! Ceea ce spui tu în legatură cu baloanele s-a mai făcut, merge, se poate zbura, dar nu-i la îndemâna oricui. În primul rând ai nevoie de baloane cu sutele, dacă nu cumva cu miile, și asta costă!. De unde iei tu bani, hă?”. Pentru că eram ager la minte, de aceea a și spus moșul că nu-s prost degeaba, am găsit soluția imediat: „Pot să duc ouă la cooperativă. Că ouă avem cât hăul, iar cu banii luați pe ouă cumpăr baloane, nu-i bine?”.

„Ba da, e bine, numai că o să ai nevoie de câteva mii de ouă și astea nu le strângi într-o zi sau două, îți trebuie ani, așa că mai bine las-o moale și gândesște-te la altceva mai la îndemână”. M-am gândit în ziua aceea până seara târziu și noaptea următoare la fel, dar degeaba, în capul meu nu era decât harababură, întuneric și gol, fapt care m-a determinat să renunț la baloane, dar nu și la zbor.

Când i-am spus moșului că nu mai am nicio idee, mi-a pus mâna pe creștet, după care a bătut ușor cu degetul în țeastă și văzând că sună a gol mi-a zis hotărât: „Davidele, baloanele îs caca maca, racheta e totul, deci nu mai pierde vremea de pomană și pune mâna de fă rost de rachetă, altfel n-ai cum să zbori, să-ți fie clar!”. N-a fost nevoie să repete de două ori, m-a convins din prima că racheta e baza și că fără ea nu voi zbura în vecii vecilor oricât mi-aș dori asta.

Așadar mi-am adunat mințile și am început să mă concentrez numai pe rachetă. Fiindcă nu știam de unde să apuc treaba asta, primul pas a fost să mă duc ață întinsă și să-l întreb pe Mosolin, pe care nu-l cunoșteam încă, dar mi-a spus tot moș Leonte că ăsta știe tot ce mișcă în lume. Deci, mai cu frică, mai cu curaj, am intrat în ograda lui Mosolin și fără să-i zic „bună ziua”, nu pentru că n-aș fi vrut, eu fiind politicos peste măsură, m-a luat el la rost că ce caut în ograda lui, că s-o șterg cât mai repede, că-I nervos la culme și că nu mă vede bine.

În fine, a spus, de fapt a zbierat ce a avut de zbierat, după care, văzând că nu mă mișc din loc, a venit lângă mine și m-a întrebat al cui sunt, la care eu „că-s David a lui Giorgi a Trandașirii” și că mă mir că nu mă cunoaște, iar el m-a întrebat cu ce necaz pe la el. „Păi să vezi că eu vreau să zbor și aș avea nevoie de o rachetă și nu știu de unde să fac rost, așa că de aceea am venit la el să mă lămurească.

Mosolin nu pare mirat de cererea mea, ba dimpotrivă, scărpinându-se pe după cap când cu o mână când cu alta, dă impresia că are colea pe după șură o rachetă, daca nu cumva două, și că e gata, gata să-mi vândă mie una, drept pentru care spune în doi peri: „Bine, măi băiete, vrei tu rachetă, dar știi cât costă una? Ai tu bani de așa ceva? Că vorba aia, rachete nu găsești pe toate drumurile”.

Pe moment l-am crezut, adică eram sigur că are rachete ascunse pe undeva, dar mai târziu mi-am dat seama că, de fapt, el nu știa nici măcar ce-i aia o rachetă, însă făcea pe deșteptul cu mine ca să nu-l iau de prost. Totuși îl intreb: „Păi cât poate să coste o rachetă? Că doar n-o fi mai scumpă decât bicicleta lui Dumitru, vărul lui tata din Berchișești”. „Ba s-o crezi tu”, replica Mosolin, „racheta este de zece ori mai scumpă! Nici dacă vând ai tăi vaca și-ți dau ție toți banii nu-ți ajung”.

Văzând că nu ajung la niciun rezultat, m-am întristat atât de tare că-mi venea să plâng de supărare, însă Mosolin a văzut asta și l-a cuprins mila, fapt pentru care mi-a și spus: „Uite care-i treaba! Lasă tu racheta în plata Domnului, că oricum n-ai cu ce s-o cumperi și mai bine fă-ți o parașută. Aia e cea mai sigură! Poți sări de unde vrei și n-ai nicio treabă”.

„Dar ce-i aceea o parașută”, întreb eu mirat și contrariat în același timp, „poți să zbori cu ea?”. „Oho”, zice Mosolin, „și încă cum poți să zbori! O să fii mai ușor ca pana, ascultă la mine ce zic, că eu nu-s de azi, de ieri”. „Păi dacă așa stau treburile, eu renunț la rachetă și îmi iau o parașută dacă nu costă prea mult”. „Ei cum să coste?”, răspunde Mosolin, „eu mi-am făcut una singur, hai să ți-o arăt”.

Și scoate din tindă un șumuiog de cârpe pestrițe și încâlcite a boalei, pe care le desface nu știu cum, le descurcă niște ațe și până la urmă îmi dau seama că parașuta nu era altceva decât o basma cu flori de care Mosolin legase patru ațe la colțuri, iar la capătul ațelor, după ce le-a strâns la un loc, legase o barabulă nu prea mare.

Priveam curios la ceea ce voia să îmi arate Mosolin și, într-adevăr, după ce a descurcat toate firele, a început să înfășoare basmaua făcând un fel de sul. După aceea se urcă pe acoperișul șandramalei, își face vânt și azvârle basmaua în sus cât poate el de tare. Sulul urcă cât urcă, după care ajungând la o anumită înălțime începe să coboare.

Prima data se desface barabula, apoi ațele și în cele din urmă basmaua care se umflă ca o umbrelă și începe să coboare lin spre pământ. Văzând minunea, am rămas mut de uimire și chiar dacă de emoție nu mai puteam deschide gura, mintea a început să freamăte. Pe loc mi-a venit o idee mare și mi-am dat seama că de acum încolo știu ce am de făcut.

Am plecat de la Mosolin bucoros la culme, mai mult zburând decât alergând spre casă, unde aveam să-mi pun planul în aplicare imediat. M-am dus în casa cea mare, acolo unde ținea bunica zestrea, am scotocit prin dulap și am găsit o pânză mare cât un cerceaf. L-am luat fără să bage nimeni de seamă și am plecat în șură, unde știam că este agățată într-un cui niște sfoară de legat sacii cu barabule.

Am luat sfoara și pânza, m-am strecurat frumos după șură și am înjghebat la minut o parașută mare și trainică exact după modelul lui Mosolin, ba încă am adus și câteva îmbunătățiri importante. După ce totul a fost gata, am luat scara de sub ștablon, am proptit-o în spatele șurii, m-am urcat și m-am dus până pe coamă în punctul cel mai înalt, acolo unde aveam cel puțin opt, nouă metri, o distanță numai bună pentru un salt cu parașuta.

Acolo sus, pe coamă, am luat cele patru sfori și mi le-am legat pe după mijloc strâns bine, după care am împăturit așa cum văzusem la Mosolin pânza cea mare. Totul era în regulă, așa că m-am apropiat și mai tare de marginea din vale a șurii, m-am crăcănat pe coamă ca să am mai multă stabilitate și eram gata, gata de primul meu zbor adevărat.

Însă cum șura era acoperită cu tablă, aceasta a început să facă un zgomot infernal așa cum numai tabla poate face când o calci, exact la momentul când îmi căutam poziția cea mai comodă pentru salt. Zgomotul și tămbălăul de pe șură l-au trezit pe tata din somnul cel dulce de după-amiază, ieșind nervos și pregătit să urle la mine, așa cum făcea de fiecare dată când îl deranjam. Dar când m-a vazut n-a putut decât să încremenească. Își dăduse seama că urma să fac o poznă grozavă, așa că m-a rugat, cu glas mierlos, să stau acolo și să nu fac nicio mișcare, că vine el la mine să-mi aducă ceva frumos.

Deși nu l-am crezut, pentru că parcă nu era el când vorbea, m-a cuprins totuși o frică ciudată, încât am început să tremur și eram cât pe ce să pic și chiar alunecasem pe panta de tablă, dar am avut noroc că pânza și sforile s-au agățat în florile de pe coama șurii și am rămas atârnat.

Tata a luat scara cea lunga, a pus-o pe șură și a venit încetisor să mă dea jos ușurel, timp în care eu îmi pierdusem graiul și toate simțurile, de altfel. Când am ajuns jos, tata m-a lăsat din brațe, s-a uitat țintă la mine, și-a schimbat deodată vocea și m-a întrebat: „Ce voiai să faci acolo? Ai vrut să sari? Era bine dacă mureai sau rămâneai olog pe viață, iar pe noi ne nenoroceai? Ce-a fost în capul tău, măi, băiete?”.

În timp ce tata zbiera la mine, mi-a revenit glasul și curajul, spunându-I verde-n față: „Stai, matale, cuminte că nu se întâmplă nimic, doar eram cu parașuta”. Atunci a fost momentul în care tata a explodat, zicându-mi doar atât: „Stai să vezi tu ce parașută îți dau de-o să mă ții minte câte zile îi avea”. Și pac un dos de mână peste cap! Lovitura a fost atât de puternică pentru că în ea fusese cuprinsă toată ura și toată mila de care tata era în stare.

A izbit cu putere, însă datorită emoției n-am simțit nimic în afară de faptul că parcă pentru câteva clipe am plutit deasupra pământului ca un fulg. Atunci mi-am dat seama că Acela a fost zborul meu. Primul meu zbor, prima ridicare de la pământ, dar nu cu racheta, nici cu parașuta, ci cu palma lui taică-miu. Palma aceea care mi-a salvat viața și m-a făcut să fiu mai înțelept.

2 comentarii publicate:

  1. Cititor spune:

    Cred că ăsta a mai fost publicat din câte îmi amintesc! Nu că n-aș fi citit-o cu plăcere!

  2. Redacţia spune:

    Bună ziua! Partea a patra a articolului nu a mai fost publicată înainte. Primele trei părți se găsesc pe site. Toate cele bune!

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.