La ce bun Statul?

scris de Mihai Cioată
în Editorial
22 ian. 2018
22 ian. 2018, ora 16:08

La ce bun Statul dacă toată munca unui neam nu se regăseşte în infrastructură, şcoli, spitale sau într-un trai mai bun? La ce bun Statul dacă unui număr de altfel redus de copii nu li se oferă şansa unui tratament necesar în străinătate sau chiar acoperirea costurilor unor operaţii costisitoare? La ce bun să ai un Stat care este incapabil să dea şansa tuturor copiilor să meargă la şcoală, iar rata abandonului şcolar să ne producă frisoane în privinţa generaţiilor de adulţi needucate care nu vor şti ce să facă cu această ţară?

Sau un Stat care nu e în stare să protejeze natura, produsul unei evoluţii de milioane de ani, sau, dacă vreţi, creaţia lui Dumnezeu? Un Stat care prin ceea ce nu face, sau la fel de bine, prin ceea ce face, ar putea să fie mult mai ieftin şi mai productiv administrat de către un super-computer, programat în aşa fel încât să preia nevoile şi aşteptările cetăţenilor şi să le administreze corespunzător.

Ceea ce a însemnat copiatorul xerox în lumea dactilografelor sau calculatorul în management va putea însemna acest supercalculator în domeniul administraţiei şi al vieţii publice. Până atunci avem sute de mii de oameni în administraţie care prin deciziile şi acţiunile lor duc un război împotriva propriilor cetăţeni, şi în ultimă instanţă împotriva lor înşişi. Educaţie? E praf totul. Ultimele lovituri se vor da în perioada următoare.

Sănătate? Distruşi. Cu doctori care tind spre reputaţia naziştilor sau cu dileme de genul cine ar trebui să primească rinichiul, un Arşinel, un om de valoarea lui Pleşu, sau tânăra adolescentă care era la rând şi care a murit pentru că un sistem corupt face trafic de organe? Dar anii în care am „dezinfectat” cu apă chioară spitalele, ca să bage unii milioane de euro în buzunar? Ce să mai zicem de căile ferate, care au ajuns un real pericol pentru călători, de vreme ce vagoanele trenurilor au început să cadă de pe şine? Și asta după ce ai ales trenul de frica măcelului de pe şoselele patriei, transformate într-un adevărat teatru de război, murind la fel de mulţi oameni în accidente ca în Iraq sau Afganistan.

Nici măcar drumul spre pelerinajul Sfintei Paraschiva nu te scapă de un accident mortal. Nu mai încetăm să asemănăm tot ceea ce ni se întâmplă în fiecare zi cu păţaniile personajelor lui Franz Kafka, care se trezesc în situaţii hilare, sfârşind prin a fi striviţi de un mare mecanism, sau chiar să ne regăsim în teatrul absurdului lui Eugen Ionesco, cine altcineva dacă nu un român putea să inventeze această specie literară?

Scriam nu de mult un articol care a provocat unele reacţii care m-au făcut să mă gândesc dacă nu cumva titlul ales a fost unul neinspirat: „Disoluţia unui neam”, însă acum îmi spun că am fost prea blând. Despre ce altceva poate fi vorba când 23 de români părăsesc ţara în fiecare oră, iar la final de an contabilizăm o depopulare echivalentă cu a unui oraş de mărimea Ploieştiului?

Cum e posibil să ajungem ca la finalul mandatelor unor primari, preşedinţi de consilii judeţene (a se vedea movila de gunoi din pasul Mestecăniş), miniştri, prim-miniştri, să realizăm că am fi funcţionat mai bine fără ei? Atât la nivel local, cât şi la nivel naţional, realizăm cu stupoare că e mai bine să nu se facă nimic decât să se facă ceva greşit. Unii vor spune că „Statul suntem noi”.

Însă, aşa cum o boală acaparează organismul cuiva, la fel li se întâmplă şi celor care intră în sistem, ajungând să dezvolte un comportament patologic, perpetuând un sistem putred de bolnav, dar de pe urma căruia majoritatea dintre ei vor avea beneficii personale. Captivi ai unui astfel de sistem, românilor nu le mai rămâne decât să plece din ţară sau să accepte 100% diabolica „horă” care se joacă pe aceste meleaguri.

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.