Anul 2017, anul marilor despărțiri

Am încheiat un an, 2017, care a fost unul fără precedent pentru noi şi societatea noastră. Și nu atât prin ce s-a întâmplat prin venirea la putere a unor oameni politici inconştienţi. Nu. Ci prin pierderea unor valori artistice şi morale, atât de necesare nouă că popor. Am privit şi am crescut, aproape toţi, alături de ei şi de talentul lor artistic, într-o perioadă când apariţia lor era un eveniment în fiecare familie.

Le apreciam curajul şi glumele, cu multe subînţelesuri, pe care le spuneau. Nu ne interesa niciodată, însă, prin ce treceau acei oameni. Preferăm să preluăm diverse poveşti despre ei şi viaţa lor, lansate de oamenii sistemului care nu acceptau că ei să fie mai buni ca ei şi trebuiau, într-un fel sau altul, terfeliţi. Valoarea lor era atât de mare încât aducea prejudicii „omului nou” propus şi clamat de sistem.

Atunci ne plăcea să citim printre rânduri tot ce ne spuneau ei. Am uitat însă repede, după ’90, să mai facem asta. I-am marginalizat pe toţi şi le-am pus o eticheta, dureroasă şi nedreaptă: „Sunt depăşiţi”! Unii s-au retras, alţii au continuat să creadă că totul va trece şi vor mai avea un cuvânt de spus. Și au avut până în ultima clipă.

Mulţi au sfârşit pe scenă, acolo unde o viaţă întreagă ne încântaseră cu darul lor deosebit de a ne scoate din mizeria morală în care trăiam şi ne complăceam. Ne place să-i gratulăm ca făcând parte din „Generaţia de Aur”. Nu ne-a păsat însă niciodată de cât de greu şi-au trăit, mulţi dintre ei, ultimii ani de viaţă.

Mircea Albulescu, Marin Moraru, Sebastian Papaiani, 0lga Tudorache, Stela Popescu şi Cristina Stamate sunt doar vârfurile marilor actori dispăruţi anul acesta. În realitate sunt însă mulţi mai mulţi oameni de valoare pe care îi omitem, oameni de o ţinută morală şi intelectuală, care, din păcate, nu sunt compatibili cu societatea de consum, instalată după ’90, societate care, din prima clipă, a început să ne devoreze sufletele şi ne-a transformat în nişte paiaţe în slujba unor interese care nu sunt ale noastre ale românilor.

Și, parcă nu ar fi fost de ajuns, aveam să pierdem în această ultima luna a anului şi ultimul om de Stat pe care l-a avut România: Regele Mihai. Spectacolul oferit de autorităţi a fost unul mai mult decât penibil. Ce s-a văzut şi s-a comentat timp de 10 zile a fost dincolo de orice închipuire a bunului-simt, dacă am avut vreodată aşa ceva. Oameni devotaţi şi apropiaţi Regelui au încercat să atragă atenţia şi să comemoreze cu adevărat personalitatea acestui mare om de Stat al secolului al XX-lea, dar fără ruşine şi pic de decenţă, o serie de aşa-zis ştiutori au venit imediat, cu o serie jenantă de justificaţii, menite de fapt să „spele” nedreptăţile ce i s-au făcut acestei mari personalităţi ale istoriei noastre.

Să vezi în astfel de momente că se încerca cu disperare „albirea” lui Iliescu şi a găştii postdecembriste de fața absolut jignitoare şi împotriva istoriei noastre adevărate, de al lăsa să între în ţara lui, a fost o manipulare mai mult decât ordinară. Dar nu a fost din păcate singură. Pe 10 decembrie, la Craiova, o fufă pesedestistă a organizat o comemorare a Regelui Mihai. Mă întreb şi m-am întrebat cum s-au simţit oamenii aceia lângă reprezentantul partidului care l-au împiedicat pe Rege să între în ţară şi nu o dată, ci de mai multe ori?

Cum au putut şi acum, în 2017, să mai fie manipulaţi şi să accepte minciuna? Să fim oare o naţie de necrofagi? Răspunsul, în bună parte, a venit şi în şedinţa solemnă a Parlamentului României. Solemnitatea a fost una penibilă! A fost încă o jignire la adresa Regelui. Să vezi, la un astfel de moment, un preşedinte al Camerei Deputaţilor, condamnat penal, rostind o cuvântare de omagiu, e mai mult decât jenant. E sfidător.

Să vezi un ex-preşedinte care, în timpul mandatului, ca şef de Stat, îl cataloga pe Rege trădător, având pretenţia să fie salutat de Familia Regală. E prea mult. Să-l vezi pe Preşedintele Senatului că se laudă, în discursul ţinut, ca fiind unul din cei care l-au invitat pe Rege în ţară e o impertinenţă fără margini. Nu am văzut, însă, la acea şedinţă solemnă invitat şi nu a ţinut niciun discurs niciun condamnat politic din perioada comunistă, dar nici măcar unul din puţinii veterani de război care ştiau cu adevărat cine fusese cel omagiat. Oamenii aceia luptaseră alături de Rege în război şi ştiau istoria adevărată a acestei ţări. Din păcate solemnitatea a fost tristă şi falsă prin conţinut.

Ce va urma? Nu vă faceţi griji. Nimic! Afirmaţiile din zilele acestea că e un moment în care noi ne-am trezi la realitate sunt, din păcate, vorbe care nu vor avea, ca şi până acum, nici un conţinut. Vom trece peste încă o pagină de istorie fără să fi învăţat ceva. Până când vom mai accepta să învăţăm o istorie falsificată şi romanţată de corifeii comunişti şi descendenţii lor?

Întrebarea mai corectă este însă de ce nu am vrut niciodată să ne cunoaştem adevărata istorie. Aţi pus mâna, în ultimii ani, pe un manual de istorie al copiilor voştri? Nu mai arată nici măcar ca în anii de şcoală de până în ’89! E cumplit cum ne batem joc de copiii noştri. Dacă noi am trăit în comunism, dar am mai avut pe lângă noi un bunic sau un părinte care a făcut războiul care ne-au mai povestit din adevărată istorie a acestei ţări, cei de azi nu mai au decât aceste manuale care, din păcate, nu sunt manuale de istorie. Generaţia secolului al XXI-lea nu are dreptul la adevărul istoriei?

Nu avem nicio obligaţie morală faţă de nepoţii noştri? Ne plângem că ne pleacă copiii şi mulţi din ei au ajuns să aibă moştenitori în alte ţări din Europa şi îşi vor face şcoală acolo. Nepoţii noştri vor învăţa istoria acelei ţări, dar nu vor şti nimic despre ţara lor de origine! Vă bucuraţi că de sărbători au venit să facă Crăciunul în familie. Le va povesti cineva cine a fost Regele Mihai, cel despre care toate televiziunile din Europa au dat imagini şi pe care le-au zărit şi ei acolo unde erau în acel moment? Mă îndoiesc!

Îi vom aburi cu alte poveşti neinteresante, iar momentul odată pierdut va trece cel mult la „diverse”, dar cel mai sigur va fi trecut sub tăcere. Tăcere. Mereu şi mereu tăcere! Tăcerea aceasta a ascuns întotdeauna o frică inexplicabilă despre adevărul istoric. Nu a fost de ajuns că de-a lungul timpului alţii s-au străduit să ne-o falsifice în scopuri geo-strategice de moment. Nu. Am tăcut şi am acceptat.

Dar cu o inconştienţă vecină cu nebunia ne-am falsificat singuri propria istorie! În jurul nostru, în Balcani, dar nici în Europa Occidentală, niciun popor nu şi-a falsificat istoria aşa cum am făcut-o noi. Noi am învăţat şi îi învăţăm şi pe copiii şi nepoţii noştri nişte povestioare istorice care nu au şi nu avut niciodată legătură cu documentele istorice reale aflate în arhivele de pretutindeni. Ne este frică de documentele istorice! Mai grav, le-am schimbat, de multe ori, sensul şi le-am dat interpretările care ne-au convenit într-o anumită perioadă a istoriei noastre recente.

Ne-am siluit pur şi simplu istoria! De ce ne complacem în minciună? Ne dorim o altă Românie şi alte valori. România nu are nicio vină! Valorile, din păcate, sunt cele pe care ni le-am fabricat prin minciună şi falsificarea istoriei. Câtă vreme le vom perpetua, reperele noastre vor fi false. Din păcate repere de genul Regelui Mihai, pe care nu am ştiut să-l respectăm şi să-l folosim cât a fost în viaţă, nu vom mai avea curând.

Vom orbecăi într-o inconstanţă caracteristică nouă. Și asta într-o societate care încă nu ştie ce rol va avea omul ca individ şi cum şi cât va fi el de subordonat tehnologiilor viitorului. Pe cele actuale le-am văzut cât de mult ne-au dezumanizat în mai puţin de un deceniu! Reperele sunt singurele care ne mai pot duce către un liman. Cum ni le vom alege? Greu de spus acum şi chiar în viitor. Experienţa generaţiilor noastre ne lasă însă un gust amar. Nu am reuşit niciodată să ni le găsim cu adevărat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *