Din vremuri trecute: „11 zile pierduți în adâncuri. O poveste despre curaj și omenie”

scris de Redacţia
în Cultural
18 nov. 2017
18 nov. 2017, ora 19:41

Articolul „11 zile pierduți în adâncuri. O poveste adevărată despre curaj, omenie și solidaritate muncitorească” a fost publicat în ziarul „Flacăra” pe 25 octombrie 1979. Articolul este scris de Emanuel Valeriua, iar fotografiile sunt realizate de fotograful Ion Predoșanu. Redăm integral articolul publicat în anul 1979 despre cei șapte mineri blocați în mina din Călimani.

„Lentila” de sulf a Călimaniului a strâns în aceste zile, pe imensa ei suprafață, care domină întreaga vale pornită spre satele comunei Șaru Dornei, toate culorile toamnei risipite peste pădurile bogate, din jur, prin curțile gospodarilor, pe apa Neagrei, pe obrazul fructelor ca și pe cel al fetelor, în ochii atât de albaștri ai bucovinenilor, închipuind un uriaș și unic totem, căruia i se supune totul.

O senzație de liniște absolută plutește peste natura vegetală, minerală și umană, o liniște abia zgâriată de trecerea vreunei autobasculante ori a câtorva camioane cu peridoc și trunchiuri de conifere învinse, apariții impresionante pe oricare altă șosea, dar nu aici, la poalele Călimaniului, unde totul este diminuat de măreția muntelui policrom și atoatestăpânitor.

Ei bine, în acest loc, cunoscut căutătorilor de comori minerale de sute de ani și în care de abia de câtăva vreme, într-o primă și timidă etapă prin anii 1950 și foarte hotărât din 1974-1975, s-a deschis un șantier proporționat la însăși dimensiunea muntelui neînvins, până acum, construindu-se o mină de exploatare a sulfului, un orășel, căi de acces, diverse instalații și amenajări adiacente, s-a consumat cea mai crâncenă înfruntare dintre om și nevăzuta față a naturii, subteranul, din câte s-au pomenit vreodată în minerit: 7 oameni au fost închiși într-o galerie, în urma inundării acesteia!

Acest fapt, prezentat doar prin câteva cuvinte, nu poate fi ridicat la nivel de excepție și nu justifică afirmația că a constituit cea mai crâncenă înfruntare dintre om și subteran, în lume ca și la noi petrecându-se evenimente de mai mari proporții, numai că ceea ce ridică întâmplarea din munții Călimaniului pe o culme de excepție este faptul că cei șapte au rezistat 11 zile, după care au fost salvați cu toții.

Șapte mineri: Ramiru Țarcă, de 53 de ani, Ilie Țarcă, de 40 de ani, ambii din Neagra Șarului, Mihai Butnaru, de 22 ani, din Cotnari, județul Iași, Dumitru Știrbu, de 35 de ani, din Dorohoi, Alexandru Străilaș, de 48 de ani, Alexandru Dudău, de 24 de ani, ambii din comuna Crucea, județul Suceava, Mihai Antonesi, de 33 de ani, din Păltiniș, județul Botoșani sunt cei 7 eroi care s-au luptat cu puterile reunite ale apei, frigului, întunericului, pietrii, gazelor, cu spaimele foamei și setei, cu cele ale îndepărtării de cei dragi, cu fantoma egoismului, care apare în situații limită, la hotarul dintre viață și moarte, cu incertitudinea timpului înecat și el într-o noapte continuă, fără cer și stele, cu slăbiciunile oricărui organism uman azvârlit, pe neașteptate, într-un alt mediu decât cel obișnuit, cu ritmuri noi ori fără nici un ritm, obligați – în atari condiții – să decidă, clipă de clipă, între rațional și irațional, între curaj și prudență, între speranță și resemnare, între propriile lor posibilități și inițiativele celor din afară, fără a avea însă cu aceștia nicio legătură concretă, eroi adevărați, fără să știe, și oameni desăvârșiți prin care noi înșine și toți cei care vor lua cunoștință de existența minerilor din Călimani ne simțim înnobilați sufletește, consolidați în nevoia firească de solidaritate umană, rușinați în fața trecutelor sau posibilelor noastre slăbiciuni și sentimente ciuntite de egoism și indiferență fată de societate, uneori mustrați cu căldură pentru clipele de derută, dezarmare și panică pe lângă care ne-a purtat viața, fără a ști cum să le înfruntăm și să le escaladăm.

Pe acești oameni am pornit să-i văd și să-i cunosc la câteva ore după ce reveniseră în lumea obișnuită, care pentru ei însemna un pat de spital curat și sigur, o supraveghere medicală competentă și caldă, o atenție care sublima sentimentele de dragoste și respect a mii de oameni de tot felul din întregul județ Suceava, ca și din celelalte zone miniere ale țării, în care evenimentele din Călimani se răspândiseră ca prin fenomenul de capilaritate, fără ca presa ori alte surse tradiționale de informare să le fi pus în circulație publică.

Imprevizibilul unei bătălii câștigate

În locuința sa din Câmpulung Moldovenesc, inginerul Viorel Posa, directorul Intreprinderii de Prospecțiuni Geologice, se pregătește să ia masa împreună cu soția sa. Scenă deloc banală: acești doi oameni se reîntâlneau după 11 zile pentru că Viorel Posa plecase în noaptea de 10 spre 11 octombrie în Călimani, unde avea să rămână până la încheierea acțiunii de salvare a celor 7 mineri.

Nu-l cunoscusem până acum și nu știu dacă fața îi era la fel de suptă și mai înainte, paloarea atât de evidentă cum o vedeam, privirile obosite și încercănate, degetele tremurătoare. Directorul întinde pe masă o coală milimetrică înfățișând noua exploatare minieră din Călimani, peste care lasă să cadă câteva bucăți de hârtie boțită, cu nume de oameni, numere de mașini, cifre adunate, scăzute ori înmulțite, diverse calcule făcute în zilele și nopțile înfriguratei așteptări.

Cauza fenomenului petrecut sus, la mină, este unică în geologia noastră. Chiar și în cea europeană. Ea va constitui subiectul unei cercetări științifice, pe care ne-am propus-o, în vederea stabilirii unor concluzii cât mai cuprinzătoare privind masivul vulcanic din Călimani. Erupția de apă, care s-a ridicat la circa 20 de mii de metri cubi, și nu la 60 de mii, cum se precizase greșit în primele ore, era practic imprevizibilă.

Noi cunoaștem acele găuri „goale” întâlnite în diverse exploatări, ca și la mina de sulf, tot astfel cum cunoaștem, în castrul vulcanogen tipic pentru Negoiul Românesc, legat de „pălăria” de fier din Călimani, acele goluri curente care conțin între 10 și 50 de metri cubi de apă. În acoperiș și în zăcământul de culcuș de sulf le știam foarte precis unde se află.

De mulți ani căutam însă coșul vulcanic. Acum tocmai datorită erupției despre care vorbim, suntem siguri că ea s-a produs lângă acest coș. Avalanșa de apă a constituit o rupere și fărâmițare a rocii care formase bazinul ascuns, de fapt, un strat în toată regula. Procentul de filtrație a apei a fost foarte ridicat, deși masa din jur este poroasă.

Ca să vă dați seama ce înseamnă asta, vă spun că materialul evacuat nu se dezlipea pur și simplu de pe pereții vagoneților. Debitul de inundație la gura galeriei era de 2 metri pe secundă! Din toate aceste considerente rezultă clar că nu putem vorbi despre un „gol”, în sensul clasic, ci de o formație purtătoare, uneori fină ca un nisip. În atari condiții, artificierul Ramiru Țarcă a acționat perfect, ca cel mai bun cunoscător posibil, ca un om cu pregătire superioară și mare experiență, luând cele mai indicate măsuri.

A închis „golul”, a armat și a evacuat oamenii în vederea pușcării, dar n-a putut, n-a avut cum să intuiască proporțiile viiturii pe care o aștepta. Când a apărut apa și încă în cantitățile despre care am amintit, Ramiru s-a comportat de asemeni exemplar. Simțind prezența gazelor a făcut ceea ce noi numim o „furtună de apă”, măsură de-a dreptul fantastică, tocmai pentru că era cea mai indicată, dar care reclama prezența omului în chiar acel loc și capacitatea lui de a gândi corect și a întreprinde măsura practică optimă.

Deci: inteligență, curaj, promtitudine, spirit de abnegație, asumarea răspunderii personale, grija față de oamenii care îi avea alături. Sunt de părere că peste 50 la sută din reușita salvării vieții minerilor o datorăm artificierului Ramiru Țarcă. În acele momente el a reprezentat cu mult mai mult decât reprezintă noțiunea de OM. El s-a gândit la pericolul prezenței azotului, la nevoia de aer și la cel din urmă amănunt, fără să-și piardă lucuditatea, ci, dimpotrivă, luând toate măsurile trebuitoare diminuării primejdiei.

Și, ceva în plus, de asemeni fantastic, și-a dat seama că în urma sa se va forma un blocaj și că va fi închis, cu ceilalți tovarăși, în galerie. Personal am „gustat” doar din imensa lor porție de risc și de suferință. Intrând, în aceeași dimineață în mină, împreună cu salvatorul Hrib și lăcătușul Gheorghe Lostun, am fost surprinși de a doua viitură. Simțind-o, ne-am retras imediat. Hrib ara atât de obosit, încât mi-a spus:

„Vreau să stau jos, cât de puțin, dar nu mai pot”. Nu l-am lăsat. Prevedeam ce s-ar putea întâmpla. Apa avea între 2 și 4 grade. Senzația nu mai era de răceală, ci de durere pentru că ne pătrunsese prin haine, în cizme, peste tot. Afară l-am găsit pe adjunctul ministrului nostru, tovarășul Fulea, sosit cu elicopterul de la București, direct pe una din platformele Călimanului, devenit heliport de campanie. Am trecut, de îndată, la organizarea acțiunii de salvare a oamenilor.

Ostașii unei unități de vânători de munte ne-au realizat în numai două ore toate legăturile telefonice necesare, chiar acolo, la gura minei, de unde puteam vorbi cu tovarășii de la intreprindere, deci cu Câmpulung, pentru a le cere locomotive, autocamioane, lemne, acumulatori, tot ceea ce devenea trebuitor dintr-o clipă în alta.

V-aș ruga să dați numele acestor bravi militari: soldat Ioan Blaga, soldat Vasile Ungureanu, soldat Ioan Suciu, soldat Ionel Bădiliță și caporal Andrei Ganea, ca și pe ale tovarășilor de la Baia Mare: inginerii Gh. Bârlea și Ioan Sava, tehnicienii Gh. Sângiorzan, Iosif Fenivesi, Alexandru Purcaru, minerii Emil Pintea, Costică Rogojan, Martin Vicze (toate numele erau trecute cu mână vizibil emoționată sau înghețată pe unul din bilețelele așternute pe masă, despre care am amintit).

Exemplele de disciplină și devotament au constituit factorul comun al zilelor și nopților acestea. Iată, inginerul Cezar Simion a rămas, pe toată durata operațiunilor, deci 11 zile, blocat într-o mașină, pe Rarău, pentru a asigura transmiterea comunicărilor noastre, deoarece din cauza furtunii care se stârnise, antena postului de radio fusese ruptă. Când îl întrebam cum se simte, îmi răspundea: „Ca la hotelul ARO”, căci mașina era chiar un ARO fabricat la Câmpulung Muscel.

S-a acționat cu mai multe stații, cu mai multe schimburi scurte, intensive, de maximum 3 ore, pentru ca oamenii să poată rezista, să se poată odihni și alimenta la vreme. Chiar și echipele de salvatori erau permanent împrospătate. Încercând să curățăm galeria pentru a putea accede până la cei închiși acolo, puteam părea ridicoli, dacă n-am fi fost foarte hotărâți, deoarece foloseam lopata și târnăcopul, forța fizică a oamenilor căreia i se opunea cea a apei, cărăuș încăpățânat a tot felul de materiale aduse din galerie.

Avansam între 12 și 15 metri pe schimb. Asta a fost maximum! Mai mult nu se putea. Când nu eram în mină sau în alt loc izolat, stăteam de vorbă cu familiile celor captivi. Le spuneam: „Fiți liniștiți. Acolo se află și Țarcă. El știe ce trebuie să facă. Există „suitorul” pe care se pot refugia. Le dăm aer prin instalații. Apă au. Vor rezista până ajungem la ei”.

Dar, de ce să nu fiu sincer, după 6-7 zile, chiar și speranțele mele cele mai optimiste, păliseră. Mă gândeam că, la cutremurul din 1977, unii oameni scăpaseră după 7 zile. Controlul făcut în galerie arăta 2 procente de CO2 dublu față de normele admise. Salvatorii acționau cu măști de gaze. Dar cei dinăuntru? Între timp reușisem să remontăm linia de cale ferată și să pătrundem cu mijloace mai eficace de încărcare și evacuare a materialului adus de apă ori prăbușit. Dar peste orice pas înainte plutea întrebarea tot mai îngrijorătoare: „Oare cei șapte mai trăiesc?”:

O soție adevărată nu trebuie să-și piardă speranța!

În satul Neagra Șarului casele sunt mari și frumoase, ca cele brănene, înconjurate de curți spațioase și acareturi de tot felul. Locuința lui Ramiru Țarcă este tencuită doar, însă la fel de îmbietoare ca și cele finisate. Casă cu etaj, etalându-și întreaga față soarelui blând uitat de septembrie în fiecare zonă a Dornelor. Natalia Țarcă, femeie la 46 de ani, arătând mai tânără, cu toată suferința din ultimele 12-13 zile, are în priviri blândețea crescătorilor de vite, acea așezare lăuntrică care liniștește și pe cei cu care discută, o stare străină resemnării obișnuite, mai curând o forță capabilă oricând de acțiune.

O femeie țărancă, o înțeleaptă plămădită dintr-un noian de fapte trăite aievea sau transmise de generații ca o zestre neprețuită la care apelezi doar în momentele de grea cumpănă, de severă încercare. O înconjoară nepoții. Nu știe de ce o caut, dar când află, se așază ștergându-și mâinile ude pe șorțul care îi încinge mijlocul și povestește. Pleca cu o căruță să își vadă sora bolnavă, într-un sat vecin. Un om a strigat-o pe ocolite: „Natalie, unde mergi?”. Apoi: „Ramir a venit acasă?”, I-a răspund negativ.

„I-am văzut fața întristându-i-se”, continuă Natalia, și am auzit: „S-a întâmplat ceva rău Natalie”. Lucreția Cojoc, văzând că mă întorc din drum spre casă, mi-a zis: „Ramir e închis în galerie, să știi”. Și a plecat. Tocmai venea un miner din sus, unul Gheorghe, care mi-a spus că Ramir nu e singur, că mai e cu alți șase oameni. „Îs veniți acolo toți șefii de la Câmpu’ și de la București și-au început să facă pregătiri de salvare”. Nicio altă vorbă în plus. Dar nici Natalia nu a întrebat mai mult. Și-a trimis fata să vadă ce-i.

Cale de străbătut de aproape 20 de kilometri. Sus ajunsese și ginerele său, maistrul miner Vasile Baciu, secretarul de partid. Natalia s-a dus abia a doua zi, dar i s-a explicat că nu e bine să stea acolo, că n-are cum ajuta și a fost sfătuită să meargă acasă, să vadă de nepoți și de gospodărie, însă celălalt băiat, electrician la Satu Mare, și soția sa aveau să sosească și ei. Bărbații au rămas la mină să dea o mână de ajutor. Femeile s-au strâns la casa părintească, cu cei mici.

Nu vorbeam nimic despre Ramir, dar mă gândeam tot timpul și-mi șopteam în minte: ei trăiesc, ei trăiesc, îi vor salva. După 10 zile m-a îngenunchiat durerea. Știam că de soarta lor se ocupă toți tovarășii de muncă. Știam că se face totul, dar mă temeam de gaze, nu de altceva. Au fost clipe grele, să nu le mai trăiască nimeni ca noi. Dacă aș avea ocazia să le mulțumesc tuturor celor care mi-au salvat soțul, care au muncit acolo, care au dispus toate măsurile, le-aș mulțumi cu lacrimi de bucurie. Pe cei mai mulți nici nu-i cunosc, dar știu că au fost foarte mulți. Au venit și de la Leșul Ursului și de la Baia Mare, și de la Vatra, de peste tot unde sunt mine și oameni de bine.

– Când ați aflat că este salvat?

Acum Natalia Țarcă, abia acum, respiră greu, din ce în ce mai greu și mai scurt, i se înroșesc pleoapele, își duce mâna și batista la gură, la ochi, nu vrea să plângă, dar izbucnește, peste puterea ei de voință, în sughițuri repezi și pare să invoce înțelegere.

– Puțin mai devreme de 5 dimineața, sâmbătă. Eram la bucătărie. Găteam. Doctora din comună, Elena Petrovici care-i chiar de aici, de la noi, din comună, a dat pe la mine, venind de sus, să-mi spună. Parcă o văd! „Bună dimineața. Ați aflat vestea cea mare?”. Am știut. Am țipat: i-ați găsit? Trăiesc? „Da. Toți. Și merg pe picioarele lor. De necrezut, după atâta timp!”.

A doua zi am fost la spitalul din Suceava și l-am văzut. După 12 zile. Ramir era blând și obosit. Era și cu feciorul și cu nora. El m-a întrebat: „De ce n-ați adus și nepoții?„. Mi s-a îngăduit să stau 5 minute. Am înțeles de ce. Ce-am vorbit? Mai nimic. Ce faci? Dar tu? Ce să fac? Cam de-alde astea, până când Ramir a început să râdă și să plângă. Nu-l văzusem niciodată așa. Stătea în cameră cu Mircea Țarcă. Nu pot să zic că m-am liniștit de tot, dar știu sigur că acolo, la spital nu i se mai poate întâmpla nimic rău. Că e spre binele lui și al celorlalți. Și doctorii și fetele alea sunt așa de buni și atenți cu fiecare dintre ei.

Ultimul vestitor din adâncuri, primul dintre salvați: Gheorghe Lostun

Lăcătușul de mină, Gheorghe Lostun, stă în drum și așteaptă autobuzul de Vatra Dornei, dar renunță bucuros să plece pentru a-mi relata ceea ce știe. Îl și căutam pentru că el fusese cel din urmă om intrat în mină în noaptea accidentului și primul dintre cei salvați, printr-o întâmplare. Să-l ascultăm:

– Eram în schimbul de dimineață, cum sunt toți lăcătușii de mină și mergeam la muncă. Era cu puțin înainte de 6 dimineața, adică miercuri, 10 octombrie. Când mi-am dat drumul din autobuz să cobor, văd un miner murdar de noroi ca dracu, care-mi zice că s-a inundat galeria 20. Nu mi-a venit să cred și m-am dus direct acolo, n-am mai trecut să mă schimb, să-mi iau sculele, ca de obicei. Apa ieșea din galerie și venea la vale pe drum. Erau 30-40 de oameni, nu știu precis că nu se luminase încă, dar cam atâția.

Împreună cu Dumitru Știrbu, miner șef de echipă, și cu Alexandru Dudău, vagonetar, fără să ne trimită cineva, din propriul nostru îndemn am intrat în galerie. Dudău avea picioarele goale în cizme. Apa scăzuse parcă la 20-25 de centimetri. La prima viitură am găsit vagoneții blocați, liniile îndoite. M-am băgat dincolo de viitură, spre nișa doi, unde se fora. Se auzeau zgomote de stâncă picată în apă. Galeria blocată de lemne. În fața noastră numai apă. Până la gura de ieșire cam 700 de metri.

Până atunci nici unul nu scosese o vorbă. Înaintasem la distanță de câțiva metri unul de altul. Nivelul apei nu mai creștea. Din urmă ne-a ajuns salvatorul Iftimie Mareș. Toți patru am mers până la capăt, prin apă, fără obstacole. Dudău a încercat cu piciorul să vadă dacă nu-i și nămol dedesubt, să nu ne scufundăm. Am desprins o scândură, apoi un tub de aeraj pe care să ne putem sprijini ca să înaintăm mai sigur. Iftimie se întoarce să aducă un patent, că n-aveam scule de nici un fel. Văzând că întârzie, m-am întors și eu spre ieșire tot ca să aduc patentul.

Atunci s-a pornit cea de-a doua viitură, de la nișa doi. Dudău și Știrbu rămăseseră în urmă și fost prinși acolo. Între ei și mine s-a așezat o stavilă. Nu-i mai vedeam, nu-i mai auzeam. La prima viitură, dinspre intrare, se strânseseră 10-15 ortaci care se și apucaseră să deblocheze locul. Am simțit ca un fel de cutremur. Materialul adus de apă s-a umflat, s-a ridicat și a căzut, a bufnit în jos. Haideți, mă, haideți, n-auziți? Până nu le-am zis că Dudău și ălălalt au rămas acolo și că galeria s-a închis în spatele lor, nu s-au mișcat.

Apa ni se ridicase până la genunchi și parcă respira. Gheorghe Lostun își privește picioarele de parcă nu ar fi ale lui. Are o figură ca de corb, întunecată și precis desenată, severă, cu sprâncene foarte stufoase și pleoștite peste niște ochi de un verde spre galben intens, deasupra unei rădăcini de nas gascon, patronând o gură acoperită de o mustață tuci, cu prelungiri nete, dar îngrijite, până în bărbie. Un bărbat impunător, care zâmbește rar.

– Afară, continuă Lostun, toată conducerea. Mă ia în primire directorul Posa. Îi spun cum și ce și intrăm din nou și cu inginerul șef Petrescu. Ajungem până la primul baraj. Poate trece dincolo o singură persoană, pe brânci. Mai încercăm o dată, de două ori, de trei. Apoi ieșim afară. Sosiseră echipe de ajutor de la Fundu Moldovei, Iacobeni, Leșu Ursului. Începuse organizarea acțiunii de salvare.

La fața locului nimic nu lasă să se vadă ce a putut să fie

O mină în construcție arată pretutindeni la fel. Cu deosebiri ce scapă nespecialistului. Vrând să descifrezi la fața locului tensiunea celor 11 zile de muncă înfrigurată și de așteptare fierbinte, nu reușești. Utilajele acționează, oamenii sunt preocupați, muntele pare impasibil față de răzbunarea sa nereușită. Dar, în coasta sa, se sapă mereu alte și alte brazde care-l încing și-l supun. Pe dedesubt, minerii sapă febril și pregătesc drumul de ieșire a zăcământului, producția anului următor și a multora, în continuare, valorificarea, după sute de ani de tentative și așteptare, a unei materii prime importante. În birouri, tehnicienii gândesc soluțiile cele mai bune, calculează, decid.

Inginerul Mihai Niculiță, astăzi directorul exploatării miniere „Călimani”, a început la 13 ani („cine își punea atunci problema muncii minorilor în subteran?” mă întreabă ca pentru a se întreba singur, acest om cu o statură sub medie dar senin în priviri și tonic) activitatea legată minerit, având, acum o experiență de 35 de ani, care-i dă dreptul să se exprime în orice problemă profesională, deși dânsul crede că cel mai îndreptățit să vorbească despre eveniment ar fi Viorel Posa, omologul său de la IPEG Câmpulung Moldovenesc. Cu toate acestea, cei care au intervenit primii au fost oamenii muncii de la exploatarea condusă de fostul „ucenic miner”.

– Inginerul Mircea Leonte era de serviciu și el a luat, imediat, legătura cu unitatea de care aparțineau lucrările (deci Leonte i-a telefonat lui Viorel Posa, chiar în cursul nopții, n.a.) și a început organizarea măsurilor de salvare. Personalul nostru tehnic a trebuit să identifice zona de avarie, numărul și numele oamenilor surprinși în galerie, măsurile de ordine pentru a se împiedica intrarea oricui în galerie (știți, completează inginerul Niculiță, oamenii sunt tentați, în astfel de situații, să participe în mod voluntar, deși uneori haotic), limitarea, pe cât posibil, a acțiunii avariei, organizarea echipelor de salvare și punerea lor la dispoziția comandamentului ce avea să se închege în mod obligatoriu și așa mai departe.

În prima fază, am dispus de un număr de 25 de salvatori, care s-au oferit să intervină imediat. Au fost mobilizați, urgent, încă 100 de oameni, pe schimburi de producție, încadrați cu ingineri, subingineri, tehnicieni care s-au alăturat celor veniți din alte părți. Scopul principal: salvarea celor 7. Misiuni asumate: informare permanentă și precisă, pregătirea spațiilor de cazare necesare, fiind vorba despre peste 350 de oameni care nu puteau să vină și să plece permanent, alimentarea și echiparea lor.

Așa cum le stă în obicei minerilor, ei știu să se ajute între ei, la nevoie, fără prea multă vorbărie. Unele formații au fost puse sub comanda subinginerilor Francisc Ștetz, Andrei Dumitru, care este și secretarul organizației de bază, maistrului Ioan Hrib și cu participarea directă a secretarului comitetului de partid Vasile Baciu (ginerele lui Ramiru Țarcă).

– Care au fost certitudinile dumneavoastră, dubiile în privința reușitei pentru care vă pregăteați?

– Timp de 3-4 zile am avut încredere totală în experieța lui Țarcă, în ceea ce privește starea de fapt și de spirit a celor închiși în subteran. Om vechi, calificat. Mizam 90-95% că-l vom găsi în viață. În condițiile din teren, material adus de apă, și după trecerea primelor 6-7 zile, am început să am îndoieli. Comandamentul și-a fixat două programe pe care acum le pot face publice: unul pentru situația în care i-am fi găsit în viață, altul pentru.

Varianta nu putea fi exclusă, așa că a fost luată în studiu dar numai de către cei din comandament. În ambele situații se impuneau măsuri la fel de hotărâte, de precise. Părerea mea a fost că dacă s-ai fi reușit măcar salvarea unui singur om, întreaga noastră muncă nu ar fi fost zadarnică. Sâmbătă noaptea, pe 20 cum ar veni, pe la 2 noaptea, când am ajuns la ei, bucuria tuturor n-a mai avut margini. Cei de afară făcuseră 700-800 metri, cei 7 dinăuntru 50-60.

– Ați fost în echipa care a ajuns la ei?

– Nu. V-a intrigat că am vorbit la persoana întâi plural? Fericirea de a-i găsi a fost a celor de la Leșu Ursului, conduși de inginerul Săndulescu. În schimbul lor s-a produs marele eveniment, dar noi toți ne-am simțit solidari și încărcați de purpură, cum să vă zic? când au fost găsiți în viață. Asta se putea în oricare dintre schimburi. Pentru acest scop muncisem toți. Spre deosebire de alte ramuri, industriale, de orice activitate poate, la noi, în minerit, situațiile sunt în permanentă schimbare, de la o zi la alta, ceea ce necesită o mare capacitate de adaptare, o continuă adaptare la situațiile ce apar neprevăzut.

În cazul despre care vă interesați, sigur că ați ajuns ori poate chiar ați pornit de la ideea de eroism. Părerea mea: aici ne aflăm în fața unei manifestări de eroism colectiv, cea mai înaltă treaptă a acestei exprimări umane. Un eroism bine susținut tehnic și desfășurat în condiții de disciplină maximă. Eu zic, chiar dacă doctorii mă vor combate, că cea mai frumoasă răsplată pe care au primit-o toți cei care au luptat pentru salvarea băieților a fost tocmai gestul lor de a ieși din capcană pe propriile picioare, deși inuii ar putea crede că a fost o simplă ambiție omenească. Puterea lor supremă a fost puterea noastră comună.

O întrebare în circuit: Ce a fost decisiv în salvarea celor șapte? Forța din afară sau cea din interior?

Maistrul Fr. Ștetz (șef de echipă de salvare): Munca depusă din afară și capacitatea lor de organizare. Una fără alta.

Ing. Vasile Lostun (geolog): Având în vedere că operațiunilor de salvarea au durat atât, decisiv a fost modul lor de organizare în subteran, apa și, de-abia după ele, intervenția din afară.

Onisile Codoreanu (primarul comunei Șaru Dornei): Faptul că, atunci când au ajuns acolo Alexandru Dudău și Dumitru Știrbu, primii cinci „prizonieri” ai minei au aflat că situația lor este cunoscută și că au început acțiunile de salvare.

Floarea Țarcă (crescătoare de animale, soția lui Ilie Țarcă): Soțul meu, un om foarte bun, cu care nu m-am certat o dată în 12 ani de căsătorie, nu putea să moară așa. L-au ținut în viață și voința lui de a-și vedea fetița și, poate, dragostea mea.

Natalia Țarcă (soția lui Ramiru Țarcă): Grija celor de afară, a tovarășilor de la partid și din conducerea minei i-a salvat.

Ing. Mihai Niculiță (directorul Exploatării Miniere „Călimani”): Promptitudinea intervențiilor din afară, mobilizarea de forțe din cadrul Combinatului Minier Gura Humorului și spiritul lor de organizarea susținut de moralul excepțional al lui Ramiru Țarcă.

Ing. Viorel Posa (directorul I.P.E.G.): Clarviziunea lui Ramiru Țarcă atât în acțiunile întreprinse în subteran cât și încrederea lui în cei porniți să-i salveze, la mai puțin de două ore de la accident.

Dr. Jean Ianopol (directorul Spitalului Județean Suceava): Efortul din interior, pentru că cei de afară au acționat, tot timpul, în ideea că minerii blocați sunt în viață. Atuurile celor 7 au fost aerul și apa, în plan material, și legătura cu cei de afară știută prin sosirea lui Dudău și Știrbu, în plan psihic. De reținut și faptul că eu au reușit să nu piardă noțiunea timpului, deoarece Țarcă a avut la el un ceas.

Dr. Mircea Posteucă (șeful secției de chirurgie a Spitalului Județean Suceava): La cei din afară a operat un element social de mare profunzime, un sentiment de datorie cetățenească fără nici o urmă de echivoc, căruia trebuiau să i se subordoneze toate capacitățile tehnice și afective devenite unice pentru sute de oameni diferite medii sociale. La cei dinăuntru, o tărie admirabilă și solidaritate impresionantă.

7 eroi în pijamale de finet

Fără nicio intenție de glumă, dar cu o bună dispoziție firească pe care ar fi resimțit-o oricine în locul meu întâlnindu-i pe cei 7 mineri din Călimani, teferi și nevătămați, după o ședere forțată de 11 zile în subteran, am initulat acest ultim capitol al reportajului meu „7 eroi în pijamale de finet”.

Într-adevăr așa i-am întâlnit la Spitalul Județean Suceava, la 24 de ore de la aducerea lor aici și după ce cunoașteam în amănunt peripețiile celor 264 de ore petrecute în fundul unei galerii blocate de ape, piatră și trunchiuri de pomi, fără nicio legătură cu exteriorul, fără un gram de alimente, singuri cu tragedia în care fuseseră aruncați și cu puterea lor de luptă personală și colectivă. M-au condus la etajul III, în secția de chirurgie unde sunt internați, medicii primari Jean Ianopol și Mircea Posteucă, prevenindu-mă să nu-i obosesc cu prea multe întrebări.

I-am avut în față pe toți 7 reuniți într-una din rezervele ce le fuseseră repartizate. Alexandru Strălaș, șef peste încăpere, Mihai Antonesi și Mihai Butnaru erau întinși în pat, pentru că se apropia ora de somn. Restul au venit de alături: cei doi Țarcă, Ramiru și Ilie (căruia în sat i se spune Mircea, dar lui nu-i place acest nume). Dumitru Știrbu și Alexandru Dudău. La vederea celor doi doctori, Ramiru Țarcă (mic de stat, slab fără a fi firav, cu chipul acoperit de o barbă albită, probabil crescută în aceeași zi) raportă, plin de haz, cum este de obicei: „Să trăți dom’ doctor! Toți bolnavii sunt sănătoți!” ceea ce a încălzit atmosfera și a descrețit orice urmă de cută posibilă a îndoielii.

În prezența celor 7 mă simt diminuat până la inexistență. Mă aflu în fața unor eroi autentici, lipsiți de orice emfază, de orice orgoliu, zei ai vieții fără cunună de lumini, oameni care s-au refuzat morții și au înfvruntat-o, exponenți ai curajului total, acela de a trăi înfruntând tocmai dificultățile vieții, adică nu oricum, purtători ai ideii de permanență vitală și modele reale, exemplare, ale celui mai firesc mod de a trăi, al celor mai înalte și intime, totodată, aspirații umane cau au constituit argumentul lor suprem în fața morții, pârghia de rezistență care a ignorat ceea ce în mod obișnuit numim „limite omenești”.

Sunt vii, puternici, surâzători, calmi și mirațică o revistă se interesează de ei. Par să fii uitat adevăratul miting spontan de la Spitalul din Vatra Dornei, unde au stat în primele ore de după „eliberarea” lor din asprele brațe ale naturii dezlănțuite, ca și primirea ce li s-a făcut, de asemeni, dincolo de protocoale la Suceava.

Cel mai mult mi-a vorbit Ramiru țarcă, dar numai pentru că ceilalți l-au lăsat s-o facă, recunoscând în el pe cel care i-a îndrumat cu mână sigură și minte luminată în cele 11 zile. De la el aflu cum s-au trezit blocați în galerie, cum au ajuns, plutind pe ape, Dudău și Știrbu, venind dinspre intrarea minei; el îmi spune că n-au avut acea pâine și bucată de slănină, despre care vorbea „la exterior” și pe care ar fi împărțit-o frățește, că nu și-au mâncat curelele și nici scoarța de pe materialele de susținere a galeriilor; aflu adică faptele reale cum au fost: limpezirea cât de cât a apei pusă într-o găleată, liniștea ce au avut-o chiar din prima zi când apele ajunseseră până la un metru de plafonul galeriei sufocându-i, împăcarea lor și uitarea micilor necazuri pe care și le făcuseră poate, gândul tainic, momentul acela în care, fără a rosti vreo vorbă și-au așezat cu toții lămpașele la cap și mai apoi bărbăția și încrâncenarea calmă cu care s-au organizat chiar mai înainte de a-și fi dat seama că se pot totuși, salva.

– Când ne-am refugiat pe „suitor” am crezut că nu vom avea mult de așteptat acolo. Dar apa suia rapid: 6 metri, 8 metri, 10, 12. Atunci a fost clipa cea mai grea. Când nivelul apei ascăzut, am știut că ne vom salva. Ne-am construit o plută, apoi încă una și am încercat pe rând, câțiva dintre noi, să vedem dacă nu putem ieși. N-a fost posibil. Ne-am regrupat pe mica platformă de 1,50 m pe 1,50 m, până când Ilie mai voinic decât noi, și-a făcut alta, mai jos, ca să nu stăm chiar unul peste celălalt. Străilaș, mai însetat, a băut apă nelimpezită și și-a stricat stomacul.

Pe-ormă s-a vindecat singur, prin nemâncare. Când au ajuns la noi Dudău și Știrbu, i-am suit sus, le-am schimbat hainele ude dându-le de la noi ce mai aveam. Și ei ne aduseseră vești de afară. Plutele le-am legat cu funii și scoabe ca să le putem trage înapoi în refugiu. Cel mai mult a înaintat, stând pe burtă pe plută, Străilaș. Cam 20 de metri. În a șasea zi am auzit cum se lucrează în galerie. O nouă speranță.

Apoi, din nou tăcere. Știam însă că minerii vor veni până la noi. Nu pot să spun c-am flămânzit. Cel mai mult s-a slăbit cu 10 kg, cel mai puțin cu 5. Spaima a durat doar o zi. Din cauza presiunii produse de urcarea apei, ni s-au astupat timpanele. Apoi, ne-am revenit. Făceam zilnic exerciții urcând și coborând treptele suitorului. Este adevărat că în a 10-a zi, asta dura o jumătate de oră. Eram slăbiți, dar nu renunțam. Coboram să respirăm aer mai curat. urcam să ne încălzim.

Am folosit rațional lămpile, așa că la ieșire am mai avut două în stare de funcțiune. Despre moarte am vorbit, cum să nu! Străilaș zicea: „Mă, dacă o fi să murim s-o facem ca niște bărbați fără bocete. Să se știe că am fost mineri, nu altceva”.

– Ba eu am plâns, se destăinuiește Mihai Antonesi, fără pic de rușine și ceilalți îl ascultă și-l confirmă prin tăcere. Nu le pot citi gândurile. dar este sigur că a fost singurul semn de slăbiciune din partea unuia dintre ei, căruia i s-au asociat toți. Cum să nu plâng? Am fetiță de 6 ani și mi-e dragă. Abia mi-am podit casa nouă, cum să nu-mi pară rău de ce lăsam în urmă?

– Eu mi-am zis, îl aud pe Alexandru Străilaș, că sunt în față cu dușmanul. Pe front. Ori mă doboară el, ori îl dobor eu. Îmi plăcea ce zicea și Ilie: mă fraților, n-o să trăim cât un porc, o vară și-o bucată de iarnă. Tot cât un om trebuie să trăim. Avea dreptate și ne distra.

– Cum a decurs întâlnirea cu cei de afară?

Ramiru Țarcă se gândește câteva clipe. Am auzit pe unul, ardelean, după vorbă, strigâng: „Fraților! Sunteți în viață? Hai că v-am salvat!”. Dar mai înainte de a vedea vreo lumină, Dar mai înainte de a vedea vreo lumină, am auzit clipocind noroiul parcă sub pașii cuiva. Erau minerii de la Leșu Ursului. Ei erau de serviciu. Pe urmă am zărit lumina de lămpaș și i-am auzit vorbele. Am ieșit pe picioarele noastre, că așa am vrut și am putut. Eram și ajutați de tovarășii ajunși până la noi.

Afară era noapte, așa cum fusese și cu 11 zile în urmă. Dar ce bine era! Ne-au luat în primire doctorii. veniseră mulți și cu autosalvări. Fiecare dintre noi a avut una la dispoziție și până la Vatra Dornei, și până la Suceava. Cu pat moale, cu pături calde. La Vatra Dornei am făcut o poză de grup, cu bărbi de popă, cum ne crescuseră, s-o avem amintire. Ne-au văzut mulți specialiști de la noi, și de la Suceava. A venit să ne consulte și un profesor de la Iași (prof. P. Brânzei, n.a.), și alții de la minister.

Au grijă de noi ca de niște copii. Înțelegem că ne sunt necesare aceste îngrijiri și ne supunem, dar abia așteptăm să revenim la lucru. Dacă ne-a fost frică vreodată, acum ne-am vindecat de ea pentru vecie”.

2 comentarii publicate:

  1. Anonim spune:

    Nu ați aprofundat cartea „Muntele învins”, de Mihai Tandru. Iar în poza postată este și alcineva de care nu ați amintit nimic și care a fost pionul principal al salvării celor șapte oameni.

  2. Nicolai spune:

    Foarte emoționant! Închid ochii și văd sicriile pregătite și depozitate în magaziile IPEG-ului din Câmpulung Moldovenesc, iar în final, împreună cu o mulțime de oameni adunați în centrul orașului, văd coloana de șapte salvări cu mașina poliției în frunte, cu sirenele pornite, care trecea prin Câmpulung și se îndrepta spre spitalul din Suceava. Întradevăr a fost o întâmplare cu un final fericit!

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.