Amintirile lui David Croitor: Zborul (partea a treia)

scris de David Croitor
în Cultural
5 Noi 2017
5 Noi 2017, ora 14:45

Citește prima și a doua parte din seria „Zborul” aici și aici.

Odată intrat în ogradă, am început să mă simt din nou în siguranță și asta nu pentru că am închis temeinic poarta cu zăvorul, ci mai ales datorită faptului că badea Ilie m-a asigurat că-s un băiat din cale afară de cumsecade, iar dracul nu prea are curaj să se atingă de asemenea oameni. Până spre seară am dat de câteva ori ocolul ogrăzii ca să mai treacă timpul, am mai tras cu praștia după vrăbii, fără să fi nimerit vreuna, am desfăcut o bărbânță stricată, cu doagele ferfeniță, i-am scos fundul rotund, i-am ăacut un mâner din sârmă și astfel m-am procopsit cu un scut.

Sabie din lemn de fag aveam, la fel și arc cu săgeți din trestie și având cui de draniță în varf, deci eram care va să zică înarmat până în dinți și mereu pe poziție. E adevărat că nu prea aveam dușmani cu care să mă bat ca să-mi exersez măiestria, în afară de bunica bineînțeles, care mai mereu se enerva din senin și tăbăra cu ce-i cădea la îndemână asupra mea.

Cel mai des bunica mă ataca cu polonicul, asta când eram prin bucătărie, iar când eram pe afară, chiar dacă ea, baba, cum îmi plăcea s-o strig ca s-o scot din sărite, folosea un arsenal mult mai diversificat pornind de la armamentul ușor, precum nuiaua, mătura cu coada de lemn, măturoiul sau ceatlăul, până la armamentul greu, cum ar fi batalăul de pisat barabule și, în cazuri extreme, îmblăciul din lemn de corn.

Deși bunica dovedea o agilitate ieșită din comun, eu eram și mai și, ca spirtul nu alta, de aceea foarte rar reușea să mă nimerească cu ceva, astfel că bunica dădea cu polonicul sau cu ce avea în mână, mai mult în gol, iar când se întâmpla să nimerească, nimerea în scut, că doar de aceea mi l-am făcut, ca să mă apere de dușmani. Ajusesem, așadar, într-o situație foarte bună în care nimeni nu se mai putea atinge de mine, dracul nici vorbă, pentru că prea eram de treabă, așa cum am amintit deja, iar bunica nu se putea măsura cu mine la cât de înarmat eram.

Pentru că știam că dușmanii mișună peste tot și te poți trezi cu ei pe cap când nici nu te aștepti, cel mai bine era să fiu pregătit, astfel că nu renunțam la sabie, arc și mai ales la scut nici când mâncam. Chiar și când dormeam păstram sub pat arcul și scutul, iar sabia o puneam sub pernă, să fie acolo ca mai bine să nu trebuiască. Afară era cald și bine, înarmat ca lumea eram, părinții și bunica erau mai tot timpul plecați la prășit tocmai pe la mama huciului în Stârlivăț sau Dealu’ Rău, așa că nu mă puteam plânge de nimic. Fiecare zi era o necurmată bucurie, mereu descopeream lucruri noi și, mai ales, inventam din mintea mea fel și fel de treburi care mai de care mai ciudate și interesante.

E adevărat că nu pe toate le puteam pune în aplicare și asta pentru că nu aveam sculele necesare ca să-mi fac, de pildă, o mitralieră cu arc, o mitralieră care să împuște de adevăratelea. Aveam în minte toată schema, aveam arc și țeavă, dar nu aveam cum să fac corpul din lemn. Am renunțat pe moment la mitralieră și mi-am văzut de alte treburi, asta până într-o bună zi când toată bucuria mea a început să pălească deoarece, brusc, mi-am amintit de faptul că moșul Leonte nici până în ziua de azi nu m-a lămurit ce înseamnă racheta și cine-i Gagarin.

Gândul acesta care, iată, mi-a revenit după atâtea săptămâni în care uitasem cu totul, a început a nu-mi da pace! Azi oleacă, mâine oleacă și tot așa din ce în ce mai mult, până am ajuns să fac o obsesie din Gagarin și racheta lui. Am răbdat eu cât am răbdat până într-o zi când n-am mai putut, astfel că am hotărât să reiau legătura cu moș Leonte cu orice risc și să aflu secretele care mă chinuiesc și nu mă lasă să trăiesc.

Zile în șir l-am pândit pe moș, trăgând nădejde să-l găsesc iarăși singur la o țigară pe marginea șanțului ca să-l pot aborda mai ușor, însă timpul se scurgea, iar norocul mă ocolea parcă dinadins. Îmi aduc aminte că atunci când nu aveam nevoie mereu mă împiedicam de moș, dădeam de el peste tot că abia dacă mai aveam loc pe uliță să trec, însă acum, când îl caut disperat, nu-i nicăieri, de parcă s-a topit, nu alta! În fine, vreau, nu vreau, m-am decis să aștept momentul prielnic, oricum altă variantă tot nu aveam la îndemână, până o să apară moș Leonte de undeva, că doar n-a intrat în pământ.

E adevărat că moș Leonte avea treabă, se trezea în fiecare dimineață pe la cinci, se ducea la grajduri, înhăma caii și apoi toată ziua umbla handra cu căruța pe toate dealurile și câmpiile nesfârșite din Liteni și până la Tolva Nica, iar seara când se întorcea acasă rupt de oboseală nu numai de la încărcat saci, dar și de la cele două sute de țuică bătrână turnate pe hăul gâtului, cum îi plăcea să spună, numai de stat la povești nu mai avea chef.

În consecință, nu aveam decât să aștept vreo sărbătoare mai serioasă în care moșul nu va mai merge cu căruța la treabă, însă nici atunci nu eram sigur că-l pot prinde pentru că dacă moș Leonte nu mergea la muncă de sărbători, nici acasă nu putea sta de gura babei Rusanda care melița fără oprire, astfel că o lua frumușel spre bufet, iar după vreo două ceasuri nu mai aveai cu cine sta de vorbă.

De fapt, după ce moșul se afuma binișor, începea să vorbească singur când pe românește, când pe rusește, povestind de prin război câte și mai câte treburi, uneori se ridica în picioare și lua poziția de drepți, ducea mâna la tâmplă ca la un salut militar, sub borul pălăriei, și începea să cânte cu o voce dogită rău de te cuprindeau toate spaimele din lume.

Nimeni nu încerca, dintre mușterii din jur, să-l potolească pentru că s-ar fi declanșat prăpădul și nu era om care să dorească a-l vedea pe moș Leonte în culmea nervilor, mai ales atunci când avea de cântat cântecele lui de prin Rusia, așa că îl lăsau în zeama lui, iar preț de vreun sfert de ceas zicea ce avea de zis, cânta ce avea de cântat, după care se așeza jos, la masă, cerea încă „o sută”, o turna pe gât și începea să plângă în hohote și cu lacrimi adevărate.

Văzându-l, treceai de la o stare de revoltă la una de jale și compătimire pentru că om erai și nu puteai să nu te gândești că cine știe prin câte o fi trecut moș Leonte la viața lui, iar de aceea plânge de stă să se desfacă în bucăți. Acestea erau gândurile care mă bântuiau și care îmi împuiau capul de dimineața până seara în căutarea momentului prielnic de a mă întâlni cu moș Leonte și a sta de vorbă cu el.

Și, totuși, iată că într-o bună zi, pe la amiază, când ai mei se odihneau, că era sărbătoare mare, îl zăresc, mai mult din întâmplare, pe moș Leonte stând singur sub gard, pe marginea șanțului, tolănit pe o parte și trăgând cu nesat din țigară. Acum e momentul, mi-am zis, acum trebuie neapărat să merg la el, fie ce-o fi, și să lămuresc pentru totdeauna treaba cu racheta și cu Gagarin.

Inima îmi bătea cu putere nu atât de spaimă, cât de bucurie, și cu toate acestea mi-am adunat ultimele puteri, mi-am făcut curaj, am deschis poarta, trăgând-o după mine la loc, ca să nu știe nimeni că am ieșit în drum, după care m-am îndreptat direct către moș. Pentru că la noi în sat oamenii nu se salutau cu „bună ziua”, ci cu alte expresii locale și nici nu foloseau prea mult formulele de politețe obișnuite pe la oraș, când am ajuns în dreptul său, am sărit șanțul, m-am priponit țeapăn în fața lui și am intrat în direct în subiect, luându-l la rost de parcă îmi era dator cu cine știe ce mare lucru.

Moș Leonte, îi zic eu, mi-ai spus odată, de demult, că oamenii îmi spun rachetă și nu mi-ai explicat de ce! Vreau să știu și eu ce să fac în continuare. Poate că-i ceva de rău și trebuie să iau măsuri ca să nu mă fac de râs, de aceea vreau neapărat să-mi spui cum stă treaba. Moșul, ca întotdeauna, înainte de a da un răspuns important trage adânc din țigară, și nu odată, ci de mai multe ori, apoi tușește sec și de abia după aceea deschide gura și spune:

„Măi, Davidele, racheta îi ceva bun, chiar foarte bun, să știi asta din capul locului”. Păi dacă-i așa de bun, îi iau eu vorba din gură, înseamnă că eu sunt tare de treabă și cumsecade, nu-i așa, iar lumea ar trebui să afle asta cât mai urgent, nu? „Da, măi, Davidele, tu ești de treabă, dar nu prea ai răbdare să asculți până la capăt, că atunci ai fi și mai de treabă, și asta ți-ar prinde și mai bine. Ascultă la mine, racheta este un fel de mașină care zboară foarte sus, cu viteză mare de tot, astfel că poate ajunge până la Lună, iar faptul că oamenii îți spun și ție rachetă se datorează faptului că ești ca spirtul, n-ai stare, alergi ca bezmeticul, te urci pe toate gardurile și, mai nou, și pe case. Vezi? De aceea ți se zice rachetă, iar ăsta e un lucru bun, n-are de ce să-ți fie rușine”.

Mulțumit de răspuns, merg mai departe și întreb: „Bun, am înțeles cum stă treaba cu racheta, dar de ce matale îmi spui Gagarin ori de câte ori mă vezi pe uliță? Te-am supărat cu ceva?”. Nu știu dacă moș Leonte se aștepta la asemenea întrebare, însă deodată și-a înfipt privirea albastră în ochii mei și mi-a răspuns scurt: „Măi, Davidele, dacă ai știi tu cine a fost Gagarin și mai ales că eu te numesc pe tine așa, tu te-ai fuduli așa de tare că nici n-ai mai sta de vorbă cu mine. Gagarin a fost un om din Rusia care a zburat prima dată cu racheta până hăt departe pe niște planete. Știi ce-s planetele, nu? Că doar ți-am spus să nu mă faci de rușine și să uiți cumva”.

„Știu, moșule, cum să nu știu? Toată ziua și noaptea uneori numai la planete mă gândesc, însă nu știam că se poate ajunge acolo! Dar acum am aflat de la matale. Toată treaba-i să ai o rachetă și dacă o ai, te sui în ea și cât ai zice pește ești pe Lună sau pe altă planetă, dacă vrei”. Moș Leonte s-a uitat la mine, probabil cu milă, și ca să nu-mi strice bucuria naivă, nu m-a contrazis, dar mi-a spus: „da, măi, Davidele, așa este! Dacă ai rachetă poți pleca oriunde, poți să te duci unde vrei. Uite și eu m-aș duce și dincolo de Lună, numai să scap de gura babei”.

Nu știu ce avea moșul în cap la ora aceea, dacă ceea ce spunea era sincer sau nu, dar eu știu un lucru. Că din clipa în care am aflat că omul poate zbura printre planete și chiar poate ajunge la Lună daca are rachetă, viața mea s-a schimbat total. Nu-mi mai doream decât un singur lucru, să zbor cât mai sus și cât mai departe. Iar asta din două motive: unul, ca să scap de gura părinților și a bunicii, ca să fiu liber să fac numai ce vreau eu, iar al doilea, cine știe, poate că îl voi putea întâlni pe Dumnezeu pe acolo pe sus, acasă la El.

Aceste două gânduri mărețe au început să mă însuflețească atât de mult încât trăiam doar pentru asta. „Vreau să zbor!”. Acesta devenise crezul meu major și chiar credeam din toată inima că este posibil. De aceea, începând de atunci, mintea mea nu și-a mai găsit odihnă, mereu căutam informații despre cum arată o rachetă, unde se găsește de cumpărat și, mai ales, cât costă.

Știam că trebuie să fie ceva foarte scump pentru că dacă n-ar fi fost așa toată lumea din sat s-ar fi plimbat cu racheta prin cer și atunci ar fi rămas porumbul neprășit si satul pustiu. Pe de altă parte mă gândeam că despre rachetă nu știam decât eu și moș Leonte, de asta mi-a și spus că trebuie să țin secret totul ca să nu se afle, să nu se bucure tot prostul, mai spunea moșul, să ne bucurăm numai noi. Oricum de bucurat mă bucuram la culme, nu mă pot plânge!

Într-una din zile tata ne-a adus din târg baloane. Fiecare din cei trei copii, adică eu și două surori, am primit câte două baloane. Pe primul l-am spart chiar înainte de a-l umfla, însă pe al doilea l-am umflat binișor și i-am legat gura cu o ață. Din nebăgare de seamă, de umflat ce era, l-am scăpat și a început să urce prin aer până s-a oprit undeva sub streașină. L-am cules cu greu de acolo și pentru a nu mai umbla de capul lui prin aer i-am legat de ața de la gură o bucățică de lemn, după care l-am aruncat în sus ca să vad dacă o mai ia razna.

Spre surprindrea mea, balonul a început să plutească de îți era mai mare dragul să-l privești. Atunci, chiar în momentul acela, mi-a fătat mintea o idee nemaipomenită, astfel că mi-am închipuit că daca aș lega multe baloane la un loc și apoi aș spânzura de sfoara cu care le-am legat o greutate mai mărișoară, pun pariu că baloanele ar pluti în aer.

Apoi am mers mai departe pe firul ideii și m-am gândit că dacă aș avea și mai multe baloane, o mie să zicem, și le-aș umfla, apoi le-aș lega unul de altul, iar la urmă m-aș lega și eu de ele, aș ajunge să plutesc ca o pană. Știu că pare, și chiar este o copilărie, însă această idee m-a urmărit ani în șir până la obsesie. Fiindcă eram din ce în ce mai convins că aș putea să zbor agățat de un munte de baloane, m-am gândit să-i împărtășesc ideea și lui moș Leonte, să văd ce zice de treaba asta.

Pentru că n-avea timp pentru mine, iar eu nu mai puteam răbda să nu-i spun, i-am zis-o foarte scurt peste gard. Moș Leonte m-a ascultat atent, a ridicat din sprâncene a mirare, a dat bici cailor și s-a dus înspre deal la lele Marta, timp în care eu fugeam după căruță așteptând dacă nu un răspuns măcar o părere. N-am primit decât o promisiune vagă că vorbim în altă zi despre asta, după care a ridicat biciușca și, rotind-o de vreo două ori prin aer, a scăpat o ușoară înjurătură specifică pentru schimbarea vitezei la cai și s-a făcut nevazut, pierzându-se în norul de colb ridicat de fuga cailor.

A doua zi, moș Leonte s-a ținut de cuvânt, lucru la care, drept să spun, nu mă așteptam, dar de data asta se pare că norocul era de partea mea. Ne-am întâlnit la el acasă, în ogradă, în fața șurii, acolo unde ne-am așezat amândoi pe o capră de tăiat lemne și am început discuția, după ce în prealabil m-a pus să repet ceea ce îi zisesem cu o zi în urmă.

„Măi, Davidele, să știi că tu nu ești prost degeaba! Ceea ce spui tu în legatură cu baloanele s-a mai făcut, merge, se poate zbura, dar nu-i la îndemâna oricui. În primul rând ai nevoie de baloane cu sutele, dacă nu cumva cu miile, și asta costă!. De unde iei tu bani, hă?”. Pentru că eram ager la minte, de aceea a și spus moșul că nu-s prost degeaba, am găsit soluția imediat: „Pot să duc ouă la cooperativă. Că ouă avem cât hăul, iar cu banii luați pe ouă cumpăr baloane, nu-i bine?”.

„Ba da, e bine, numai că o să ai nevoie de câteva mii de ouă și astea nu le strângi într-o zi sau două, îți trebuie ani, așa că mai bine las-o moale și gândesște-te la altceva mai la îndemână”. M-am gândit în ziua aceea până seara târziu și noaptea următoare la fel, dar degeaba, în capul meu nu era decât harababură, întuneric și gol, fapt care m-a determinat să renunț la baloane, dar nu și la zbor.

Când i-am spus moșului că nu mai am nicio idee, mi-a pus mâna pe creștet, după care a bătut ușor cu degetul în țeastă și văzând că sună a gol mi-a zis hotărât: „Davidele, baloanele îs caca maca, racheta e totul, deci nu mai pierde vremea de pomană și pune mâna de fă rost de rachetă, altfel n-ai cum să zbori, să-ți fie clar!”. N-a fost nevoie să repete de două ori, m-a convins din prima că racheta e baza și că fără ea nu voi zbura în vecii vecilor oricât mi-aș dori asta.

Așadar mi-am adunat mințile și am început să mă concentrez numai pe rachetă. Fiindcă nu știam de unde să apuc treaba asta, primul pas a fost să mă duc ață întinsă și să-l întreb pe Mosolin, pe care nu-l cunoșteam încă, dar mi-a spus tot moș Leonte că ăsta știe tot ce mișcă în lume. Deci, mai cu frică, mai cu curaj, am intrat în ograda lui Mosolin și fără să-i zic „bună ziua”, nu pentru că n-aș fi vrut, eu fiind politicos peste măsură, m-a luat el la rost că ce caut în ograda lui, că s-o șterg cât mai repede, că-I nervos la culme și că nu mă vede bine.

În fine, a spus, de fapt a zbierat ce a avut de zbierat, după care, văzând că nu mă mișc din loc, a venit lângă mine și m-a întrebat al cui sunt, la care eu „că-s David a lui Giorgi a Trandașirii” și că mă mir că nu mă cunoaște, iar el m-a întrebat cu ce necaz pe la el. „Păi să vezi că eu vreau să zbor și aș avea nevoie de o rachetă și nu știu de unde să fac rost, așa că de aceea am venit la el să mă lămurească.

Mosolin nu pare mirat de cererea mea, ba dimpotrivă, scărpinându-se pe după cap când cu o mână când cu alta, dă impresia că are colea pe după șură o rachetă, daca nu cumva două, și că e gata, gata să-mi vândă mie una, drept pentru care spune în doi peri: „Bine, măi băiete, vrei tu rachetă, dar știi cât costă una? Ai tu bani de așa ceva? Că vorba aia, rachete nu găsești pe toate drumurile”.

Pe moment l-am crezut, adică eram sigur că are rachete ascunse pe undeva, dar mai târziu mi-am dat seama că, de fapt, el nu știa nici măcar ce-i aia o rachetă, însă făcea pe deșteptul cu mine ca să nu-l iau de prost. Totuși îl intreb: „Păi cât poate să coste o rachetă? Că doar n-o fi mai scumpă decât bicicleta lui Dumitru, vărul lui tata din Berchișești”. „Ba s-o crezi tu”, replica Mosolin, „racheta este de zece ori mai scumpă! Nici dacă vând ai tăi vaca și-ți dau ție toți banii nu-ți ajung”.

Văzând că nu ajung la niciun rezultat, m-am întristat atât de tare că-mi venea să plâng de supărare, însă Mosolin a văzut asta și l-a cuprins mila, fapt pentru care mi-a și spus: „Uite care-i treaba! Lasă tu racheta în plata Domnului, că oricum n-ai cu ce s-o cumperi și mai bine fă-ți o parașută. Aia e cea mai sigură! Poți sări de unde vrei și n-ai nicio treabă”.

„Dar ce-i aceea o parașută”, întreb eu mirat și contrariat în același timp, „poți să zbori cu ea?”. „Oho”, zice Mosolin, „și încă cum poți să zbori! O să fii mai ușor ca pana, ascultă la mine ce zic, că eu nu-s de azi, de ieri”. „Păi dacă așa stau treburile, eu renunț la rachetă și îmi iau o parașută dacă nu costă prea mult”. „Ei cum să coste?”, răspunde Mosolin, „eu mi-am făcut una singur, hai să ți-o arăt”.

Și scoate din tindă un șumuiog de cârpe pestrițe și încâlcite a boalei, pe care le desface nu știu cum, le descurcă niște ațe și până la urmă îmi dau seama că parașuta nu era altceva decât o basma cu flori de care Mosolin legase patru ațe la colțuri, iar la capătul ațelor, după ce le-a strâns la un loc, legase o barabulă nu prea mare.

Priveam curios la ceea ce voia să îmi arate Mosolin și, într-adevăr, după ce a descurcat toate firele, a început să înfășoare basmaua făcând un fel de sul. După aceea se urcă pe acoperișul șandramalei, își face vânt și azvârle basmaua în sus cât poate el de tare. Sulul urcă cât urcă, după care ajungând la o anumită înălțime începe să coboare.

Prima data se desface barabula, apoi ațele și în cele din urmă basmaua care se umflă ca o umbrelă și începe să coboare lin spre pământ. Văzând minunea, am rămas mut de uimire și chiar dacă de emoție nu mai puteam deschide gura, mintea a început să freamăte. Pe loc mi-a venit o idee mare și mi-am dat seama că de acum încolo știu ce am de făcut.

Am plecat de la Mosolin bucoros la culme, mai mult zburând decât alergând spre casă, unde aveam să-mi pun planul în aplicare imediat. M-am dus în casa cea mare, acolo unde ținea bunica zestrea, am scotocit prin dulap și am găsit o pânză mare cât un cerceaf. L-am luat fără să bage nimeni de seamă și am plecat în șură, unde știam că este agățată într-un cui niște sfoară de legat sacii cu barabule.

Am luat sfoara și pânza, m-am strecurat frumos după șură și am înjghebat la minut o parașută mare și trainică exact după modelul lui Mosolin, ba încă am adus și câteva îmbunătățiri importante. După ce totul a fost gata, am luat scara de sub ștablon, am proptit-o în spatele șurii, m-am urcat și m-am dus până pe coamă în punctul cel mai înalt, acolo unde aveam cel puțin opt, nouă metri, o distanță numai bună pentru un salt cu parașuta.

Acolo sus, pe coamă, am luat cele patru sfori și mi le-am legat pe după mijloc strâns bine, după care am împăturit așa cum văzusem la Mosolin pânza cea mare. Totul era în regulă, așa că m-am apropiat și mai tare de marginea din vale a șurii, m-am crăcănat pe coamă ca să am mai multă stabilitate și eram gata, gata de primul meu zbor adevărat.

Însă cum șura era acoperită cu tablă, aceasta a început să facă un zgomot infernal așa cum numai tabla poate face când o calci, exact la momentul când îmi căutam poziția cea mai comodă pentru salt. Zgomotul și tămbălăul de pe șură l-au trezit pe tata din somnul cel dulce de după-amiază, ieșind nervos și pregătit să urle la mine, așa cum făcea de fiecare dată când îl deranjam. Dar când m-a vazut n-a putut decât să încremenească. Își dăduse seama că urma să fac o poznă grozavă, așa că m-a rugat, cu glas mierlos, să stau acolo și să nu fac nicio mișcare, că vine el la mine să-mi aducă ceva frumos.

Deși nu l-am crezut, pentru că parcă nu era el când vorbea, m-a cuprins totuși o frică ciudată, încât am început să tremur și eram cât pe ce să pic și chiar alunecasem pe panta de tablă, dar am avut noroc că pânza și sforile s-au agățat în florile de pe coama șurii și am rămas atârnat.

Tata a luat scara cea lunga, a pus-o pe șură și a venit încetisor să mă dea jos ușurel, timp în care eu îmi pierdusem graiul și toate simțurile, de altfel. Când am ajuns jos, tata m-a lăsat din brațe, s-a uitat țintă la mine, și-a schimbat deodată vocea și m-a întrebat: „Ce voiai să faci acolo? Ai vrut să sari? Era bine dacă mureai sau rămâneai olog pe viață, iar pe noi ne nenoroceai? Ce-a fost în capul tău, măi, băiete?”.

În timp ce tata zbiera la mine, mi-a revenit glasul și curajul, spunându-I verde-n față: „Stai, matale, cuminte că nu se întâmplă nimic, doar eram cu parașuta”. Atunci a fost momentul în care tata a explodat, zicându-mi doar atât: „Stai să vezi tu ce parașută îți dau de-o să mă ții minte câte zile îi avea”. Și pac un dos de mână peste cap! Lovitura a fost atât de puternică pentru că în ea fusese cuprinsă toată ura și toată mila de care tata era în stare.

A izbit cu putere, însă datorită emoției n-am simțit nimic în afară de faptul că parcă pentru câteva clipe am plutit deasupra pământului ca un fulg. Atunci mi-am dat seama că Acela a fost zborul meu. Primul meu zbor, prima ridicare de la pământ, dar nu cu racheta, nici cu parașuta, ci cu palma lui taică-miu. Palma aceea care mi-a salvat viața și m-a făcut să fiu mai înțelept.

2 comentarii publicate:

  1. Stela Radu spune:

    Doamne, m-am sufocat de râs! O comedie minunată! Ce poate să-i treacă prin minte unui copilaș năzdrăvan și curios! Chiar că „racheta Gagarin”.

  2. Stela Radu spune:

    O descriere superbă și de mare valoare! Felicitări!

Scrie un comentariu la articol