Amintirile lui David Croitor: zborul (partea a doua)

de David Croitor
în Opinii
12 Aug 2017
12 Aug 2017, ora 9:52
638 vizualizări

Prima parte a articolului poate fi citită aici.

După ce moşul Leonte mi-a povestit toate lucrurile, după ce m-am dus acasă şi am făcut tămbălăul cu pricina, fiind convins că-i voi impresiona pe părinţi cu noile mele cunoştinţe despre lume, după ce mi-am luat perdaful şi, în fine, după ce am aflat că mă voi duce direct la Dumnezeu dacă voi fi cuminte şi voi asculta de bunica şi de părinţi, după toate acestea deci, am devenit un băiat foarte aşezat şi serios.

Ajunsesem ca un om mare, nu mai săream ca zăludul peste garduri, nu mai furam perje de la lelea Saveta, iar cu Ion a Dorii devenisem prieten la cataramă, deoarece zilnic îi culegeam chiştoace de „naţionale” şi „mărăşeşti” de pe sub garduri, le înghesuiam într-un pachet gol, găsit şi el tot pe drum, după care îl lipeam cu scuipat şi seara i-l dădeam peste gard, iar el mă asigura că de azi înainte n-o să mai am probleme cu nimeni de pe uliţă.

Totul era bine, nu-mi lipsea nimic, mămăliga şi laptele se găseau din belşug, băieţii de prin vecini nu mai îndrăzneau să mă abţiguiască, pentru că atât aştepta Ion a Dorii şi ar fi fost vai de fundul lor. Într-un cuvânt, mă simţeam un om realizat. Singurul lucru care nu-mi dădea pace şi care îmi zgândărea creierii era faptul că moşu Leonte, deşi îmi spusese o grămadă de chestii, nu apucase, şi asta din cauză că-l bătusem la cap cu rafalele mele de întrebări, să-mi spună cum stă treaba cu Gagarin şi ce este aceea o rachetă.

Primele zile au fost uşoare deoarece nu prea am dat importanţă frământărilor mele, fiind preocupat de faptul că trebuie să ascult de părinţi, să nu mai ies în drum şi mai ales să nu mai stau gură cască şi să ascult „balivernele” lui moşu Leonte.

Zilele treceau din ce în ce mai greu, timpul se lăbărța peste măsură de mult, întrebările şi frământările mă biciuiau fără milă, iar eu simţeam că nu mai pot răbda. Am încercat să mă opun, m-am gândit foarte serios că dacă nu voi mai ţine cont de cele spuse de bunica şi voi trece peste voia părinţilor, plecând de acasă şi mai ales dacă mă voi întâlni iarăşi cu moşu Leonte, atunci adio rai, iadul mă mănâncă.

Stăteam ca pe ghimpi, să ies în drum sau să nu ies? Dacă ies, e clar, dracu mă aşteaptă după stâlpul porţii şi mă înhaţă cât ai zice peşte! Mai bine nu ies, stau frumuşel în ogradă şi mai aştept să vedem ce-o mai fi. Cât despre prietenia mea cu Dumnezeu, ce să mai spun, s-a cam dus de râpă, la câte gânduri şi îndoieli mi-au trecut prin cap în ultima vreme. Eram pe muchie de cuţit, trebuia să aleg între rai şi iad, iar asta nu mai suferea amânare.

Într-una din zile, fiind sărbătoare, părinţii mei au plecat la Frumoasa la nişte neamuri şi, oricât m-am rugat de ei să mă ia şi pe mine, n-au vrut în ruptul capului. Bunica, la rândul ei, şi-a luat papucii cei buni şi-a pus pe cap șăluțul american, negru cu fasolele şi cu ciucuri, a ieşit pe poartă, dar nu înainte de a-mi face gargara obişnuită în astfel de cazuri, cum că ea trebuie să meargă până la mătuşa Leontina cu nişte treburi, tocmai spre Stârlivăț, la mama huciului, iar eu să stau acasă, să am grijă de găini şi gâşte, şi să nu care cumva să îndrăznesc să ies în drum, că atâta îmi trebuie, cel cu coarne atât aşteaptă!

Nu, bunico, stai liniştită, vezi-ţi de ale matale şi du-te în treabă-ți! Cât despre mine, nu-ţi fă griji, nu mă mişc din ogradă, stau lemn! Ce crezi ,că eu îs din ăia? Ferască sfântul, o asigur eu cât pot de convingător! Bunica iese, închide poarta, iar eu rămân singur cuc în ogradă, unde încep să dau ture pe lângă gard, încoace şi încolo, înainte şi înapoi, de o sută de ori cel puţin. Ce altceva să fac? Mă simt ca prostul. Un prost şi o ogradă de găini. Frumos, n-am ce zice!

Chiar că-mi stă bine, aşa de bine încât şi curcile parcă se hlizesc la mine a batjocură. Ce mai, ca să n-o lungesc fără rost, simţeam că am devenit cel mai prost de pe uliţă, dacă nu cumva chiar din sat. Asta era clar că bună ziua.

Oricum, lucrurile nu puteau rămâne aşa, ceva trebuia să fac, şi asta cât mai urgent. Atunci am stat locului preţ de câteva momente, m-am gândit adânc, am cântărit situaţia, m-am enervat la culme şi am decis să ies în drum. Fie ce-o fi, chiar dacă mă înşfacă dracu’, asta e. Decât prost şi singur, înconjurat numai de găini, parcă-i mai convenabil cu dracu’. Şi apoi nici dracu’ nu-i chiar aşa de negru, mi-a spus asta într-o zi chiar lelea Rusanda în persoană, când a zis că moşu Leonte îi mai negru ca dracu’.

Cum aşa. mătuşa Rusandă, o întreb eu mirat, dar ce, dracu’ e negru? Negru ca fundul ceaunului, îmi spune lelea Rusanda, negru ca hăul, aşa să ştii! Hai, lea’ Rusandă, nu se poate, o contrez eu, cum să fie moşu Leonte mai negru ca dracu’, nu vezi că el are fața întunecată de la soare, e mai mult cafeniu decât negru? Apoi lasă-mă în pace, nu mă mai bate la cap, mă repede baba Rusanda, ştiu eu ce spun!

Bine, bine, hai, ca să nu fie nici ca mine, dar nici ca tine, uite, recunosc că dracul nu-i chiar negru, e mai mult vânăt închis spre albastru întunecat, e bine aşa? mă întreabă lelea. Da, e mai bine, parcă aşa mai seamănă cu moşu Leonte, deşi n-aş zice, dar mă rog, ştii matale mai bine, îi replic eu. Auzi, mătuşa Rusandă, insist eu, dar matale l-ai văzut pe dracu’ de ştii ce culoare are, adică te-ai întâlnit cu el, ai stat de vorbă?

Întrebarea asta a scos-o pe lelea Rusanda din pepeni, astfel că mi-a cârpit un dos de mână după cap şi mi-a strigat drept în faţă: tuleşte-o din faţa mea, că dacă nu o să-l vezi şi tu pe dracu’ în persoană cât ai clipi. Normal că am zbughit-o în următoarea secundă, ratând astfel, poate, unica şansă de a-l vedea pe dracu’ față în față. Dar nu-i bai, am văzut-o pe lelea Rusanda şi mi-a fost de ajuns.

Aşadar, mi-am luat inima în dinţi, am deschis înfrigurat portiţa de la drum, am băgat mai întâi capul şi după câteva clipe am păşit cu totul, aşteptând ca din moment în moment să mă înhaţe dracul. Tremuram ca frunza de plop. M-am uitat în stânga, apoi în dreapta, dracul nicăieri. Apoi mi-am aruncat privirea spre dealul de la lele Marta şi am văzut ceva negru în depărtare.

M-am frecat la ochi, m-am uitat iarăşi şi într-adevăr pe lângă gard, în dreptul părului cel văratec al lui Vasile a’Martei, se furişa cineva înalt şi slab, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare. E dracul, mi-am zis, s-a terminat! Vine spre mine, acum chiar că mă ia şi mă duce cine ştie pe ce pustii, cum spunea bunica când era nervoasă! Am înlemnit. Silueta neagră cobora şi se apropia de mine. Eu tremuram şi eram totul numai o apă. De frică nici să răsuflu nu mai îndrăzneam. Încă două minute şi gata, m-a luat!

Mi-au venit în minte vorbele bunicii şi mi-a părut rău că nu am ascultat-o. M-a bușit plânsul. Hohotele şi sughițurile curgeau în cascadă. Dacă aş fi bănuit măcar că e atât de groaznic să te ia dracul, n-aş fi ieşit în veci din cuvântul părinţilor şi cu atât mai puţin din ogradă. Ba încă aş fi închis poarta cea mare cu drugul gros de lemn, aş fi tras zăvorul şi aş fi pus şi jbanțul, ca să fiu sigur.

Și apoi să-l mai văd eu pe sarsailă cum dă târcoale pe lângă poartă, să mă uit la el printre scânduri, să scot limba la el, să-i fac câte şi mai câte figuri, apoi să-i râd în nas! I-aş fi aruncat şi cu bolohani drept în moalele capului, acolo între coarne, ca să mă ţină minte şi să plece schelălăind cu coada între picioare, cât mai departe de uliţă noastră şi să se întoarcă atunci când l-oi chema eu.

Frumoase şi bune gânduri îmi trec prin cap în aceste momente de grea cumpănă! Ce bine ar fi fost dacă mi-ar fi trecut mai demult…dar degeaba, acum e prea târziu, totul e pierdut! Nu mai bine stăteam eu cu găinile şi aş fi fost fericit acum? Ce dacă râdeau curcile de mine, scădeam? Le-aş fi lăsat şi pe ele să se bucure, ce, ele nu-s oameni ca şi noi?, cum zicea bunica, când le dădea grăunţe ca să nu sufere de foame.

Aşa-mi trebuie dacă-s prost şi neascultător! Sunt cel mai mare prost şi tolomac, dar nu de pe uliţă şi nici din sat, ci din lume. Prostul lumii, na! Acum plâng, ce altceva aş mai putea face în situaţia de faţă, cu dracul la câţiva metri de mine. Plâng şi aştept să mă ia cu furca. Aşa am auzit, că nea dracu’ are două coarne ca de țap şi o furcă în gheare, pentru că el n-are mâini ca omul, are gheare lungi ca să-i poată apuca cât mai bine pe bieţii oameni neajutoraţi ca mine.

Cu furca îi înţeapă, apoi îi aburcă în spinare şi pe aici ţi-i drumul. Când te-a prins dracul nu mai ai scăpare, ştiu asta de la lele Dora, că ea le ştie pe toate, cel puţin aşa vorbesc oamenii pe uliţă. Ce bine ar fi fost să fi rămas prieten cu Dumnezeu, cum eram până mai ieri, ce l-ar mai fi altoit peste bot şi cum m-ar mai fi scos El din ghearele lui „ducă-se pe pustii”, cum îl alinta bunica!

Dar eu, nătărăul, am uitat de Dumnezeu şi m-am uitat mai degrabă în gura lui moşu Leonte, şi acum iată rezultatul! Sunt pierdut, asta e clar. În câteva clipe dracul vă fi lângă mine, deja îi aud paşii şi foşnetul hainei. Nu mai plâng, nu mai pot plânge, am încremenit de frică. Nu mai am nici aer, mă sufoc. Cred că o să mă prăvălesc în țărână. Atât mi-a fost. Cad.

Cineva îmi dă palme peste față şi mă stropeşte cu apă. Deschi ochii şi văd deasupra mea un om îmbrăcat în negru. Este badea Ilie. Mă ridic şi privesc atent, da, e badea Ilie, bărbatul lu’ lelea Saveta, vecina noastră de peste drum. Badea Ilie este îmbrăcat în suman negru. Lângă gard stau o pereche de desagi negri plini cu pere. Ce faci aici, bade Ilie?, îl întreb eu tremurând de spaimă.

Eu ce fac? Uite, am fost să culeg nişte pere de la Vasile a’ Martei. Dar tu, tu, ce-i cu tine, ce ai păţit, de ce tremuri aşa? Ştii că ai leşinat? Nu ştiu, de unde să ştiu, nici nu ştiam ce înseamnă să fii leşinat. După ce m-am ridicat şi badea Ilie m-a ajutat să mă şterg de praf, i-am răspuns la întrebare: bade Ilie, m-am speriat de matale, când te-am zărit pe lângă gard, aşa îmbrăcat în negru, am crezut că eşti dracu’, de aceea am căzut jos. De spaimă.

La auzirea unui asemenea răspuns la care nu s-ar fi gândit niciodată, badea Ilie s-a dat puţin înapoi, după care m-a pus să repet ce am spus. Am repetat. Atunci m-a luat la descusut, iar eu i-am spus întreaga poveste cu de-amănuntul, fără să-mi scape nimic. După ce a auzit-o şi după ce s-a mirat temeinic de prostia mea, căci aşa ceva nu i-a mai fost dat să audă, s-a pornit să râdă zgomotos cu lacrimi şi strănuturi, cu sughiţuri şi noduri în gât, că era cât pe ce să leşine şi el.

Apoi badea Ilie mi-a întins două pere mari harbuzești, după care şi-a aburcat desagii în spate şi s-a dus la casa lui, eu rămânând singur în drum. Mă trezisem de-a binelea din leşin, iar când am văzut că nu m-a luat dracu’, iar badea Ilie m-a asigurat că nici n-o să mă ia, că-s băiat de treabă, m-am înseninat şi frica mi-a dispărut dintr-odată.

Nu ştiam încotro s-o apuc. Să mă întorc acasă şi să rămân acolo aşa cum am promis bunicii sau să mai bat puţin barbunca pe uliţă? Până la urmă, ca să împac şi capra şi varza, am hotărât ca voi mai sta câteva clipe în drum să mai casc ochii, după care, ascultător şi pocăit, cu lecţia învăţată, mă voi întoarce în ogradă, unde voi rămâne cuminte până ce părinţii şi bunica vor reveni acasă.

3 comentarii publicate:

  1. Adrian spune:

    Wow! Un text pur şi simplu grozav. Am citit ambele părţi din „zborul”, iar acum vreau să mă apuc şi de celelalte publicate pe Monitorul. Aşteptăm cartea, domnule!

  2. Mili Pal Szabo spune:

    Felicitări! Un adevărat Ion Creangă al zilelor noastre.

  3. Stela Radu spune:

    Poveste demnă de „gala umorului”! Foarte hazlie!

Scrie un comentariu la articol