Amintirile lui David Croitor: zborul (partea întâi)

de David Croitor
în Opinii
10 Iul 2017
10 Iul 2017, ora 18:59
896 vizualizări

Nu ştiu cum se întâmplă, dar de câte ori încerc să scriu câte ceva despre anii tinereţii mele, amintirile din viaţa de copil încep să mă năpădească dureros, astfel încât, vrând nevrând, fac o întoarcere în timp şi mă văd iarăşi alergând ca un zurliu prin praful uliţei sau zbenguindu-mă buiac în apă mâloasă a Şomuzului.

Niciodată nu mergeam la pas aşa cum merg oamenii normali, ci întotdeauna alergam făcând salturi ciudate şi zigzaguri de-a latul uliţei şi nu mă potoleam până nu atingeam cu mâna sau piciorul fiecare lătunoi corogit din gardurile vecinilor. Nu aveam răbdare să pierd vremea mergând încet sau să stau într-un loc mai mult de cinci minute, astfel că acum eram aici, acum dincolo.

Unii dintre vecini, văzându-mi mersul dezlânat şi zbanghiu, îmi spuneau „racheta”, iar moşu’ Leonte, vecinul meu venit tocmai din Rusia şi aciuat de o bună bucată de vreme în bătătura babei Rusanda, îmi spunea Gagarin. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre ceea ce însemna o rachetă şi cu atât mai puţin despre cine era Gagarin.

Într-o zi, pe când l-am prins pe moşu’ Leonte stând tolănit pe marginea şanţului la o „națională” sau o „mărășească fără”, m-am apropiat cu oarecare frică şi băgare de seamă şi l-am întrebat bâlbâindu-mă: „Moşule, ai vrea matale să-mi spui ce-i aceea o rachetă? E un lucru sau e vreun om care seamănă cu mine, de toată lumea-mi zice aşa?

E ceva bun sau ceva rău, ca să ştiu dacă trebuie să mă bucur sau să mă supăr.” Moşu Leonte nu e luat prin surprindere de întrebarea mea şi asta pentru că mă cunoaşte şi ştie ce-mi poate pielea. Ştie că n-am stare nicio clipă şi mai ştie că mereu sunt frământat de tot felul de întrebări care de care mai ciudate şi, chiar dacă la început se face că nu mă bagă în seamă, arătându-mi asta prin faptul că trage adânc din ţigară uitându-se pe deasupra mea la cerul înalt, totuşi după câteva momente de cumpănă, moșu’ îşi opreşte privirile albastre ca oţelul asupra mea şi-mi face semn cu degetul:

„Davidele (aşa îmi spunea el), ia vino tu încoace, măi băiete, şi stai colea lângă moșu, apoi o să-ţi spun cum stă treaba cu racheta şi cu Gagarin, asta dacă nu cumva ai treabă şi te grăbeşti, pentru că-i mult de vorbit”. Când am auzit că moşu Leonte e gata să-mi dezvăluie, ca întotdeauna, mari secrete ale naturii şi ale omenirii, n-am mai putut de bucurie, aşa că m-am aşezat lângă el pe marginea şanţului gata să înfulec orice cuvânt pe care mi-l va spune.

Şi moşul ştia să spună ca nimeni altul, avea darul povestirii, astfel că după câteva cuvinte te trezeai cutreierând pământul şi cerul, trecând munţi şi oceane, zburând printre nori pană hăt departe spre marginea cerului, deşi tot el îmi spunea că cerul nu are margini la care omul ar putea ajunge vreodată.

Aşadar, aşezat cuminte pe marginea şanţului, mă pregătesc de noi călătorii imaginare în jurul lumii şi nu numai, pentru că moşu Leonte mi-a spus odată că în afară de lumea asta pe unde umblăm noi mai există şi alte lumi nevăzute şi la care nu oricine poate ajunge.

Eram atât de fermecat de povestirile moşului încât nicio clipă nu mă îndoiam de nimic şi nici nu-mi puneam întrebarea de unde ştie el atâtea lucruri grozave. O fi fost oare prin acele locuri, le-o fi văzut cu ochii lui? Tare aş fi vrut să-l descos, dar nu aveam îndrăzneala s-o fac, aşa că cel mai bine era să stau liniştit şi să ascult, convins fiind că într-o bună zi o voi lua şi eu din loc şi mă voi tot duce spre alte zări, spre alte locuri, spre alţi oameni.

Uneori chiar, dar asta rămânea secret, îmi trecea prin cap că dacă o s-o iau eu aşa uşurel, câte un pic, câte un pic, trecând peste toate câmpiile şi apele din lume, într-o zi voi ajunge la cel mai înalt munte, mă voi sui sus, sus de tot, iar de acolo din vârful lui îl voi vedea pe Dumnezeu şi mă voi lăuda cu asta la toată lumea. De aceea stăteam şi ascultam tot ceea ce-mi povestea moşu Leonte, pentru că voiam să bag la cap, să învăţ şi când nimeni nu se va aştepta, numai deodată voi porni prin lume, lăsându-i pe toţi cu gura căscată.

Moşul Leonte îşi aprinde o ţigară nouă, trage cu sete doua fumuri, tuşeşte uşor, după care începe să povestească într-o limbă amestecată cu cuvinte ruseşti despre formarea pământului, despre câte oceane şi continente sunt pe lumea asta, despre cum au apărut oamenii şi unde se vor duce când nu vor mai fi. Sunt numai urechi, aproape că-mi ţin şi răsuflarea ca să nu pierd nimic, însă când moşul îmi povesteşte că într-o zi oamenii nu vor mai fi, treaba asta mă cam dă peste cap, aşa că îl întrerup şi-l întreb uşor înfricoşat şi curios:

„Cum spui matale că oamenii nu vor mai fi, cum adică se poate aşa ceva, unde se vor duce, ce se va întâmpla cu ei, vor dispărea aşa, dintr-odată?” Moşu pare oarecum surprins de întrebarea mea, astfel încât faţa i se întunecă, iar ochii parcă strecoară subtil câte o lacrimă. După ce trage un fum lung din „natională” şi după ce îşi aşează privirea tristă pe marginea orizontului dinspre Şanţul cel mare, scapă un oftat adânc şi spune calm:

„Măi băiete, tu eşti prea mic şi n-ai cum să înţelegi, dar să ştii de la mine că omul e rău şi al naibii, şi de aceea într-o zi o să ne ducem cu toţii.” „Unde o să ne ducem?” întreb eu curios din cale afară. „Cum unde? La dracu’, unde altundeva”.

Chiar dacă eram mic, aşa cum pe bună dreptate spunea moşu Leonte, am înţeles că ceva nu-i în regulă şi că mai bine ar fi fost să nu-i fi pus această întrebare. Cu siguranţă trebuie să-i fi răscolit ceva prin suflet de a putut spune asemenea grozăvie. Cum adică omul e rău? Eu credeam că oamenii sunt buni, în afară de bunica, care mă mai pleznea aşa din senin cu nuiaua de deasupra uşii, dar nu des, cel mult de trei, patru ori pe zi.

În rest, la noi pe uliţă erau numai oameni de treabă, chiar şi lelea Saveta nu mi-a dat decât două palme şi un șpiț în fund pentru că i-am rupt o scândură din gard atunci când m-am aburcat ca un împieliţat, aşa mi-a zis, „împieliţatul dracului”, ca să iau câteva prune din prunul de la drum.

A, şi mai era Ion a’ Dorii care din „buză de iepure” nu mă scotea cât e ziua de lungă, iar dacă mă prindea la înghesuială nu se ferea să-mi dea câţiva dupaci după ceafă, aşa, de plăcere, zicea el rânjind cu singurul dinte care-i mai rămăsese, spunând nu ştiu pentru a câta oară că am o mutră care cere pumni şi că nu se poate abţine să nu mă abțiguiască de câte ori îi ies în cale.

Însă asta nu-i nimic pe lângă dosurile de palmă cioturoasă încasate de la badea Dumitru, cel care stă mai jos de lele Marta, pentru că într-o zi nu ştiu ce mi-a venit şi am făcut pișu exact în știubeiul de unde lua el apă ca să dea la vite, şi m-a văzut. În rest, aşa cum am spus deja, numai lume bună şi oameni cumsecade pe uliţa mea. E adevărat că fiind prea mic încă nu avusesem plăcerea de a-i cunoaşte pe Mosolin, Giorgi a lui Ipaci, Smâc sau Tălălău, cu toate isprăvile lor, care mai de care.

Chiar dacă mintea mea nu bătea prea departe şi nu ştiam multe lucruri la vremea aceea, mi-am dat totuşi seama că „la dracu” nu-i un loc prea bun unde oamenii ar putea să meargă şi să fie fericiţi atunci când nu vor mai fi. De aceea, când am ajuns acasă seara, după ce m-am despărţit de moşu Leonte, nici n-am intrat bine pe uşă, că în loc de bună ziua, le-am şi trântit părinţilor proaspăta veste: o să mergeţi cu toţii la dracu’! Le-am zis-o dintr-o suflare, cu o plăcere nemaipomenită, cu răzbunare şi satisfacţie.

La auzul celor spuse de mine, părinţii şi bunica au înmărmurit de uimire. M-au luat imediat la rost, întrebându-mă roșii de furie: „De unde ai auzit tu, mă, asemenea vorbe, cine ţi-a băgat în cap asemenea prostii, cu cine te-ai mai înhăitat, de intri în casă cu asemenea îmbălăciuni?” Tot curajul meu s-a risipit pe loc, de abia am mai putut bâigui stins:

„Moşu Leonte mi-a spus, el a zis că oamenii sunt răi şi de aceea se vor duce cu toţii la dracu’.” Tata a priceput imediat cum stau lucrurile, aşa că şi-a pus mâinile în cap, s-a întors către mine, m-a privit drept în ochi şi mi-a zis pe un ton grav şi apăsat: „Măi băiete, să nu mai pomeneşti niciodată numele necuratului în casa noastră, că-i mare păcat.

Ne-ai auzit tu vreodată pe noi vorbind în casa de ăla… cum i-a zis moşu Leonte?” „Nu, n-am auzit”, am răspuns eu supus. „Atunci nici tu să nu-l mai pomeneşti niciodată, că dacă-i mai rosteşti numele chiar ajungi la el”.

După toate cele auzite atât la moşu Leonte, cât şi la părinţii mei ajunsesem într-o mare dilemă şi nu ştiam ce să mai cred. Zi şi noapte mă frământam şi mă tot întrebam unde se vor duce oamenii când nu vor mai fi, dar cel mai mult mă frământa gândul că nu ştiam unde mă voi duce eu când nu voi mai fi, pentru că deja înţelesesem faptul că într-o zi, cândva peste mulți, mulți ani, şi eu va trebui să plec de pe pământ şi nu ştiam ce va fi după aceea, unde mă voi duce.

Nu mă puteam deloc împăca cu gândul că după ce voi creşte şi voi fi mare, voi îmbătrâni şi după aceea voi muri. Ei, asta nu puteam înţelege în ruptul capului. Nu pricepeam încă exact ce înseamnă să mori, însă ceva îmi spunea că nu-i deloc bine, iar gândul acesta mă copleşea pur şi simplu, mă obseda până la disperare.

Zilele treceau una după alta, iar eu nu-mi găseam liniştea. Dar într-una din zile, bunica, văzându-mi frământarea şi neliniştea, s-a apropiat de mine, m-a luat în poală şi mi-a spus cu blândeţe: „Măi Daviducă, dacă tu o să fii cuminte, o să asculţi de noi, n-o să ieşi în drum fără să ne spui şi mai ales dacă n-o să mai vorbeşti prostii şi n-o să mai pleci urechea la bazaconiile spuse de moşu’ Leonte, atunci tu n-o să te duci acolo unde a zis el că merg oamenii răi”.

Am ascultat cu mare atenţie tot ceea ce mi-a zis bunica, însă cu toate acestea nu-mi găseam liniştea, aşa că am întrebat-o: „Dar unde o să mă duc, totuşi, pentru că moşu’ Leonte mi-a spus că după ce eşti bătrân trebuie să pleci de pe pământ în alt loc, unde anume?” „Păi, tu o să te duci la Dumnezeu dacă eşti cuminte şi să ştii că Dumnezeu e mai tare ca necuratu’.

Dumnezeu e cel mai tare din lume, aşa să ştii”, mi-a zis bunica. Când am auzit că Dumnezeu e cel mai tare, că nimeni nu se poate pune cu El şi că dacă sunt cuminte şi ascultător şi nu spun prostii, atunci pot să mă fac prieten cu El, am sărit în sus de bucurie. De atunci, am rămas prieteni pe viaţă şi chiar dacă am mai greşit uneori, întotdeauna m-a iertat şi n-a purtat pică pe mine.

5 comentarii publicate:

  1. Lupu Odasia spune:

    Am citit cu multă plăcere „zborul”. Vreau să citesc partea a doua.

  2. Stela Radu spune:

    Minunată povestire. Scrieți cursiv, cititorului îi este ușor de citit. Dacă ar fi o carte, n-aș lăsa-o din mână până la sfârșit. Citind povestirea „am zburat” și eu cu dvs. prin locuri minunate, am vorbit cu personajele, i-am ascultat, am tras și învățătură ca „Dumnezeu e cel mai tare” așa cum știu și eu! Aveți har!

  3. Aurelia Danci spune:

    Se vede că atunci când ai auzit de Dumnezeu și că El este prietenul tuturor celor care sunt buni, ai devenit mai cuminte, mai curios și ai vrut să-L ai ca prieten. Cred că de aceea Dumnezeu te-a înzestrat cu atâtea talente pentru că a știut că vei fi prieten cu El toată viața. Multe felicitări, ma captivează mult scrierile, cât și picturile tale. Aștept cu nerăbdare partea a doua și să nu apară niciodată finalul.

  4. Suzeta Dinica spune:

    Unde sunt bunicile de altă dată? Sfaturile primite (de la părinți și bunica) sunt identice cu cele primite de mine de la părinții și bunicii mei. Regula de aur este să nu îi pomenești numele.

  5. David Croitor spune:

    Mulțumesc, Lupu Odasia, mulțumesc Stela Radu! Zi bună!

Scrie un comentariu la articol