Amintirile lui David Croitor: o zi de primăvară (prima parte)

scris de David Croitor
în Opinii
14 mart. 2017
14 mart. 2017, ora 13:32

Mi-aduc aminte că la fiecare început de primăvară toată uliţa vorbea numai despre arat. Cum se întâlneau doi oameni nu-şi mai dădeau bună ziua, ci se salutau cu întrebarea: „Ce faci, băi Gio? (de la George) Ai arat? „N-am arat, băi Vasâli, că n-am găsit plug”, răspundea celălalt. Deşi satul era plin de cai şi căruţe, în perioada aratului era tare greu să găseşti pe cineva care să aibă plug bun, dar şi doi cai zdraveni care să fie în stare să tragă brazdă adâncă, nu numai să zgândărească pământul, aşa cum făcea Ion a Dorii cu mârţoaga lui deşelată.

Şi la noi în casă, de dimineaţă până seara numai despre asta se vorbea: „Ce-o să facem, măi George, întreba agitată bunica, că uite, vremea-i bună, timpul e înaintat şi noi tot n-am arat”. Tata, copleşit de greutatea situaţiei, dădea din umeri, neavând încă un răspuns clar la această întrebare care-i măcina pe toţi ai casei. Mama, care stătea mai retrasă, fiind prinsă cu cele două surori mai mici ale mele, intră şi ea în discuţie şi propune ca, la o adică, aşa, ca soluţie de ultimă oră, să-l ia totuşi pe Ion a Dorii şi să rezolve odată problema, „că dacă stăm după Arcadi a Doruţî sau după Ionică a Ruzali, că dragă Doamne numai ei au cai buni, atunci ne prinde toamna şi noi tot n-am arat”.

Tata dă a lehamite din mână, făcând să se înţeleagă că mama mai bine şi-ar vedea de cei doi plozi obraznici decât să se bage în treburi la care numai bărbaţii se pricep. Mama nu se supără, ştie că tata e apăsat, îngândurat şi că nici noaptea nu poate dormi de grija pământului. După ce tata a bătut satul în lung şi în lat, după ce s-a săturat până peste cap de promisiuni de felul: „să mor eu, băi Gio, dacă mâine nu sunt la tine pe tarla dimineaţă la cinci”, după ce mai că-i venea s-o ia ca zăludul spre Şanţul cel Mare şi să nu se mai întoarcă, dintr-odată lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată.

Ionică a Ruzali, de peste pod, a venit încă de dimineaţa, pe când soarele nu răsărise încă, iar noi dormeam duşi de parcă n-am fi avut nici o grijă, a deschis singur poarta cea mare de la drum, după care printre câteva înjurături şi icneli, a reuşit să bage haramurile de cai cu nărav în ogradă. De fapt caii erau iepe, Luţa (de la Steluţa) şi Doina, şi amândouă erau cu nărav, adică zvârleau de mama focului, dar nea Ionică, om ca lumea şi bazat, nu prea le băga în samă, având la el ca replică întotdeauna şâpu’(sticla) cu samahoancă şi un set de sudalme bine adaptate la orice situaţie.

Iepele erau foarte puternice, lucru de altfel recunoscut în tot satul şi verificat într-o întrecere ad-hoc între toţi cei care lucrau cu caii colectivului. Caii colectivului fuseseră caii oamenilor cândva, însă odată cu instaurarea comunismului au fost confiscaţi împreună cu toate acareturile. Chiar şi tata nu ezita să povestească, uneori printre lacrimi, cum i-a fost luat cu japca la colectiv calul împreună cu căruţa şi plugul. Prima dată i-au luat pământul, după ce l-au „lămurit” bine timp de două săptămâni la sfatul popular într-o cameră unde a fost bătut şi înfometat.

După ce i-au luat pământul au venit într-o zi doi ştabi hotărâţi, însoţiţi de nişte vecini calici şi vai de mama lor, că n-aveau nici după ce bea apă, dar deveniţi în noua orânduire oameni de bază ai societăţii, şi i-au cerut calul. Tata, deşi se aştepta la asta, a făcut pe niznaiu’ şi i-a întrebat de la obraz: „Cum adică să vă dau calul, nu-i destul că mi-aţi luat pământul, ce mai vreţi de la mine?” Unul dintre cei veniţi, un fel de şef al „comisiei”, l-a luat în băşcălie pe tata, spunându-i dispreţuitor: „Păi la ce-ţi mai trebuie calul dacă tot n-ai pământ? Aşa că mai bine dă-l poporului, că el are mare nevoie de el ca să urce pe culmile comunismului”.

Tata a priceput cum merg treburile şi, cu toate că inima-i era grea, nu s-a putut abţine să nu le-o zică în faţă, zâmbind amar: „Păi cu calul meu nu prea vă văd urcând spre comunism, când el de abia urcă dealul de la lele Marta, nu vedeţi că-i bătrân şi beteag, ce mai vreţi de la el?” După ce a dat a lehamite din mână, mulţumit oarecum că şi-a descărcat sufletul, spunându-le verde în faţă tot ce-a avut de spus, s-a întors şi a plecat spre grajd. După câteva minute bune, tata le-a dat calul, pe care unul din ei l-a luat, de căpăstru şi duşi au fost. După câteva zile s-a aflat că bătrânul şi credinciosul nostru cal a fost tăiat şi dat la porcii colectivului, la cei din grajduri, nu la cei din birouri.

De îndată ce caii gospodarilor au devenit ai colectivului, s-au format perechi, au fost înhămaţi la căruţe şi daţi pe mâna unor netrebnici care n-au avut niciodată cai şi care acum deveniseră „conductori”. Aceşti conductori se purtau într-un mod criminal cu caii, am văzut cu ochii mei cum încărcau căruţele foarte mult, apoi în râsul tuturor, luau caii la bătaie cu biciul sau cu părul şi se amuzau când bietele animale nici nu puteau urni căruţa. Parcă îi văd şi acum, deşi au trecut de atunci peste cincizeci de ani, cum înjurau, urlau şi loveau fără milă caii peste tot, însă plăcerea cea mai mare era atunci când îi loveau peste bot.

În fine, acestea au fost vremurile, spunea mereu tata, de câte ori aduceam vorba despre cele petrecute. Cu toate acestea au fost şi oameni cu suflet, care nu numai că nu şi-au bătut caii, dimpotrivă, se purtau cu ei cu multă blândeţe de parcă ar fi fost copiii sau fraţii lor. Printre aceştia au fost moşu Leonte şi Ionică a Ruzali, oameni pe care i-am cunoscut de aproape şi care nu mă dădeau jos atunci când mă urcam pe furiş în spatele căruţei.
Dar să revenim la povestea noastră.

Într-o zi, după ce câţiva căruţaşi s-au adunat în faţa bufetului la o „bătrâna” de prune şi după ce s-au abţiguit binişor, atât cât să le vină idei trăsnite şi să prindă curaj, au început o discuţie aprinsă despre ai cui cai sunt cei mai tari din sat. Asta a fost scânteia, iar de aici şi până a-i pune pe cai să-şi încerce puterile n-a mai fost decât un pas. Deja discuţia luase foc şi mare lucru n-a lipsit ca totul să se transforme într-o bătaie în toată regula, cum s-a mai întâmplat de atâtea ori când n-au ezitat să-şi care ciomege şi chiar pari în cap, fiind nevoie de intervenţia miliţianului, care a trebuit să tragă un foc în aer pentru a calma spiritele.

După ce toţi s-au liniştit oarecum, au decis, de comun acord, să treacă la fapte, carevasăzică, să se termine cu vorbăria goală în care fiecare zicea că perechea lui de cai este cea mai puternică şi să se verifice în realitate, pe probate. S-au hotărât aşadar să deshame caii de la căruţe şi să-i lege pe rând de o răchita bătrână de când lumea şi care părea de neclintit, şi să-şi încerce puterile, iar care pereche de cai reuşeşte să smulgă răchita din rădăcini sau s-o rupă, aceea v-a fi declarată cea mai tare.

Lumea din sat, auzind zarvă şi, mai ales, focul de puşcă tras de miliţian, a început să se strângă ca la circ, curgând şuvoaie de pe uliţe, ca puhoiu’, să vadă năzdrăvănia. Problema celor mai tari cai din sat devenise în scurt timp chestiune de mândrie locală peste care nu se putea trece cu una, cu două. Pentru că hărmalaia era de neoprit, iar căruţaşii nu aveau niciun dram de spirit de organizare, s-a stabilit de către mulţimea adunată ca unul din gospodarii satului să ia frâiele şi să devină un fel de arbitru în toată treaba asta. De asemenea, pentru că nimeni din cei cu căruţele nu voia să-şi pună primul caii la încercare, s-a stabilit o ordine prin tragere la sorţi, astfel că ultimul căzuse Ionică a Ruzali, care, când a văzut asta, a zâmbit şiret pe sub mustăţi, pentru că ştia el ce ştia, nu era prost.

Prima pereche de cai avea la îndemână cinci minute ca să smulgă răchita din rădăcină, astfel că după ce caii au fost legaţi bine, stăpânul lor a început să strige la ei cât putea de tare timp în care îi plesnea pe rând cu biciul de piele cu noduri. Caii se smuceau, săreau în două picioare, nechezau, zvârleau cu copitele din spate, căruţaşul urla din rărunchi, însă răchita n-avea nicio treabă, stătea nemişcată ca şi cum nimeni n-ar deranja-o, abia, abia dacă se apleca puţin ca să fie mai aproape de oameni şi să le râdă în nas. După cele cinci minute de zbucium ale cailor şi căruţaşului, răchita a rămas neclintită, având doar o uşoară rană la baza trunchiului, acolo unde fusese legat funia.

A urmat a doua pereche de cai, apoi a treia, şi tot aşa până la a şasea pereche. Fiecare pereche reuşea doar să gâdile cât de cât bătrâna răchită, zdruncinând-o binişor, însă niciuna n-a reuşit s-o urnească de la locul ei. După cele şase încercări urmează ultima pereche, şi anume intră în „concurs” iepele lui Ionică a Ruzali de peste pod. În timp ce ceilalţi căruţaşi se opinteau şi se luptau cu răchita, Ionică a stat şi s-a gândit, a meditat, a tras concluzii, a socotit, şi în cele din urmă şi-a zis că treaba asta cu răchita presupune nu numai forţă, ci aici e vorba de o soluţie bazată pe ştiinţa şi psihologia calului, deşi calul nu are suflet ca al omului, dar în schimb are suflu.

„Aici e toată chestia, îşi repeta Ionică în gând, că nu cumva să uite, aici este vorba de dozarea ştiinţifică a efortului la cai, aşa că las că ştiu eu ce am de făcut” îşi zicea el cu oarecare mulţumire, mai ales că observase că cei dinaintea lui au zdruncinat destul de serios răchita, acum urma doar lovitura de graţie, iar el va fi cel care o va da în aplauzele şi mirarea sătenilor adunaţi mai ceva ca la circ.

Ionică, conform strategiei sale secrete, se apropie de cele două iepe, le mângâie pe fiecare pe frunte privindu-le duios în ochii lor mari şi le spune pe nume: „Doiniţa, Luţa, hai fetelor, hai cu tata, hai că avem treabă, să nu mă faceţi de râs, aţi înţeles?” Doina şi Luţa au nechezat la unison cu subînţeles, după care l-au privit pe Ionică cu duioşie, dându-i de înţeles că poate conta pe ele.

Lumea adunată stătea cu sufletul la gură, aşteptând deznodământul. Şi nu erau puţin cei care veniseră din toate colţurile să vadă minunea, erau oameni de vază ai satului, dar şi multă prostime gură-cască. Nu lipsea de la eveniment nici Ion a lu’Zavanică, nici Ciorcan, nici Tălălău, nici Truman, nici Brascaniţa, nici Garafina, nici Genia lu’Costaneţ, nici Babâz, nici Dudan, nici Bleharoaia, şi nici mulţi alţii numai unu şi unu. Desigur, nu lipsea Vasâlan, care era aşezat chiar în primele rânduri şi care, fiind prins de eveniment, nu mai dădea atenţie celor două râuri de muci care izvorau bogat de sub nasul lui.

Nimeni nu vorbea, doar câte unul, ici colo, mai prin spate, îşi arăta în puţine cuvinte neîncrederea, zicând: „N-o smulge, n-are cum, degeaba se zbate”. Ionică însă nu lua la inimă cele auzite, ci îşi punea în aplicare tacticos planul secret pe care-l gândise în momentele de adâncă meditaţie, astfel că pe când toţi erau cu ochii pe el, lasă caii legaţi de răchită şi se îndreaptă spre căruţa care fusese lăsată pe marginea drumului, mai la deal. Toţi cei adunaţi nu ştiau ce se întâmplă, ba chiar în minutele în care Ionică era la căruţă au început să şuşotească între ei : „Eram sigur că n-are curaj, uite, de frică a şi plecat, v-am spus eu, degeaba se dă el mare şi tare cu caii lui, că nu-i de nici o hasna (ispravă), numai vorbe spuse la beţie, nimic mai mult”.

Pe când spiritele se încinseseră de-a binelea, reapare Ionică cu o figură serioasă, cărând pe umăr un lanţ gros cu verigi mari. Lumea se holba la el ca la film şi nu înţelegea nimic, însă Ionică le ştia pe ale lui. Se caţără pe scorbura răchitei şi înfăşoară în partea de sus lanţul, lăsând să cadă spre pământ cele două capete. Lumea care privea a început să se lumineze când a văzut că locul de unde a legat Ionică lanţul era cât se poate de sus pe trunchiul răchitei, pe când toţi ceilalţi au legat răchita în partea de jos.

După ce a coborât, Ionică a apucat cele două capete ale lanţului şi le-a agaţat de cârligul din spatele cailor, apoi s-a îndreptat săltând (el având un picior mai scurt care nu se putea îndoi) spre cele două iepe, le-a mângâiat pe cap, le-a spus ceva la ureche, după care s-a aşezat în faţa lor cu biciul ridicat, plesnind fioros aerul, strigând din toate puterile de s-a îngrozit lumea din jur: „hai Luţa, hai Doina, tu’i cremenea şi amnariu, nu lăsa, hai amu cu toată forţa, hai, aşa, aşa!”.

În clipele următoare răchita a fost smulsă din rădăcină şi a căzut la pământ scârţâind sfâşietor ca şi cum şi-ar fi dat duhul. Nările cailor freamătau, Ionica încă striga şi înjura, apoi încet, încet s-a liniştit. S-a apropiat de cai şi a început să-i sărute pe fiecare pe frunte. Apoi a plâns preţ de două lacrimi de bucurie. De atunci Ionică a Ruzali a fost considerat omul cu cei mai tari cai din sat. Lucru verificat. Nu vorbe!

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.