Ce ne costă să fim mai buni?

de Mihai Cioată
în Editorial
20 Feb 2017
20 Feb 2017, ora 12:52
1559 vizualizări

Unele dintre replicile, gesturile sau acţiunile semenilor noştri ne fac adesea să ne întrebăm dacă omul va rămâne pe veşnicie la periferia fiinţei sale, lucru care-i împiedică întâlnirea cu Dumnezeu. Participând recent la o înmormântare, am observat pe faţa unui prieten o îngândurare care părea să n-aibă legătură cu momentul trist la care asistam.

Îl întreb ce-l frământă, iar acesta îmi răspunde că a surprins o discuţie în care unul îi spunea altuia: „I-auzi, şi-au pus pocăiţii muzică, ca să poată să şi-o tragă-n c…”. Dacă nici în faţa morţii nu mai poţi fi solemn, despre ce mântuire mai poate fi vorba? Și oare câţi astfel de indivizi care pleznesc de ură şi de prostie nu sunt în jurul nostru? Intoleranţa faţă de un alt cult religios l-a făcut pe respectivul să-şi verse veninul.

Mi-l pot imagina totuşi mergând la biserică, spovedindu-se, strângându-şi copiii şi nevasta în braţe, dar asta nu-i scuză întunericul din inimă. Ce ne împiedică să fim buni? Prostia? Lipsa empatiei, a toleranţei şi compasiunii? Individului căruia i-am adresat deja suficiente rânduri îi lipsesc cu siguranţă toate cele de mai sus, însă ce te faci când oameni pretinşi intelectuali pot surprinde chiar şi mai neplăcut prin deciziile, gesturile sau chiar omisiunile lor?

Scriam cândva că armonia din cancelariile şcolilor reapare când mai moare câte un profesor. Se iese atunci din tranşeele în care i-au băgat partidele politice, ambiţiile personale, frustrările, competiţiile stupide, dar mai ales egoul. Moartea unui coleg reprezintă „scurtcircuitul” care îi reduce pe toţi la tăcere, chiar dacă doar pentru o scurtă perioadă de timp.

O slujbă de pomenire ţinută nu demult în memoria profesorilor care au slujit într-o şcoală dorneană n-a reuşit s-adune prea multe suflete. Dacă preotul o fi întrebat unde-s ceilalţi, mi-i imaginez pe dascălii prezenţi plecând capul, gândindu-se pentru un moment la frica şi jelania care domnesc în cancelariile majorităţii unităţilor din învăţământ.

Teama de a nu fi perceput ca fiind în „tabăra” care nu trebuie a devenit un mod de viaţă. Prinşi între fronturi, oamenii de calitate, cei care sunt impecabili şi din punct de vedere profesional, îşi văd de treaba lor, neîndrăznind aproape să mai deschidă gura, indiferent ce se întâmplă în jurul lor. Și de ce-ar face-o?

Și-au văzut colegi „sfâşiaţi” în consilii profesorale, inspecţii cu „dedicaţie” samd. Dacă până şi moartea păleşte în faţa fricii, dacă foşti elevi, actualmente profesori, nu participă la o slujbă în amintirea celor care au contribuit la devenirea lor, atunci cum ne putem aştepta ca aceştia să sădească în minţile şi sufletele elevilor COMPASIUNEA, „perlă” a simţirii şi conştiinţei?

„Iarna vrajbei noastre”, vorba marelui Will, a atins apogeul în ţara asta. Ca şi neîncrederea, suspiciunea şi ura. Voi încheia cu cuvintele prietenului meu, cel din debutul articolului, care, mâhnit peste măsură, a avut putere să mai tragă o concluzie asupra condiţiei umane: „Nu mai e nimic de făcut. Nu suntem capabili să funcţionăm împreună. Rămân doar Eu cu Dumnezeu”.

Scrie un comentariu la articol