Pentru Liviu, când va crește mic

scris de David Croitor
în Opinii
2 feb. 2017
2 feb. 2017, ora 20:20

Să vă spun o treabă, după care mă retrag în compania unui ciolan cu fasole. Cum îl văd eu pe Liviu Dragnea, acest băiat cu mustăcioară care tace, dar omoară, e un tip cam cum era, pe vremuri, la Suceava, unul Teo, care băga spaimă în populație. Un fel de șef de bandă, care numai la auzul numelui său te lua cu fiori pe șira spinării.

Pe când eram elev la liceu, ani întregi am fost terorizat de gândul că aș putea da nas în nas cu Teo, din pură întâmplare, fapt ce-ar fi făcut vai și amar. Teo era stăpânul Sucevei, toți tremurau din cauza lui, nimeni nu mișca în front, iar Miliția îl proteja și îl asista din umbră la comiterea măgăriilor de tot felul. Toți știau aceste fapte, însă nimeni nu avea ce să facă.

Cu toții tăceau și înghițeau.

Anii au trecut, iar eu am revenit la Suceava într-o vizită la părinți, iar cum aveam poftă să râd la o cafea cu caimac, m-am oprit la cofetăria Union, de la parterul blocului turn, asta pentru că voiam să-mi rememorez tinerețea suceveană în compania licorii locale deja celebră în zonă. M-am așezat la o masă, iar până să sosească comanda, am scanat la repezeală localul și nu m-am mirat când la o altă masă mi-am zărit un fost coleg de clasă.

Ne-am întâlnit privirile și, deși trecuseră ani buni de când nu ne văzuserăm, ne-am recunoscut din prima. S-a mutat la masa mea și am început să depănăm amintiri din școală. În timp ce vorbeam, atenția mi-a fost reținută de un om al străzii, zdrențăros, beat și nebărbierit, care stătea singur la o altă masă, undeva într-un colț. Omul nu făcea nimic, stătea pur și simplu la masă, sprijinit în coate, privind în gol pierdut.

Colegul meu, văzând că insist cu privirea spre colțul cu pricina, m-a întrebat mirat: „Știi cine-i omul?”. „Nu, habar n-am”, îi răspund eu, la care el (colegul) îmi zice că-i Teo. Completează că e vorba de cel cu gașca de pe vremuri, cel care bătea lumea cu lanțuri, cel mai temut om din Suceava. „Îmi aduc aminte”, îi răspund destul de uimit. Dar ce s-a întâmplat cu el de arată în halul ăsta, mă întreb.

„Păi ce să se întâmple? S-a îmbolnăvit, nu mai putea bate, prietenii l-au părăsit și uite unde a ajuns”, adaugă amicul meu, așezat la masă. Atunci mi-am dat pentru prima dată seama că omul este slab, muritor și singur și că gloria și faima trec. În urmă rămâne doar o ruină. Mi-am spus în sinea mea că nu-mi doresc să fiu mare și că niciodată nu-i voi disprețui pe oameni, crezându-mă mai presus de ei, iar asta pentru că nu vreau să rămân singur.

Această întâmplare m-a făcut să mă duc cu gândul la bietul Liviu (Dragnea), care astăzi se crede zeu, însă mâine nu se știe ce va fi. Și atunci mă întreb ce anume îl mână pe el în această luptă din care, cu singuranță, la sfârșitul vieții – căci și el va muri într-o zi ca noi toți – nu va rămâne decât cu regrete, poate chiar eterne.

Șansa lui este să lase țara în pace și să-și vadă de treabă, să nu se mai ambiționeze degeaba pentru că până la urmă el va fi cel care va pierde. Dragul meu prieten Liviu (Dragnea), aș da orice ca aceste cuvinte să ajungă la tine. Te-ar ajuta, sunt sigur. Din păcate însă sunt prea mic și n-o să mă bagi în seamă, iar asta mă doare, căci nu știi ce pierzi.

fotografie din articol de Eli Driu

2 comentarii publicate:

  1. Miron Gabi spune:

    Cine l-a văzut pe Petru Tărniceanu aseară la Palatul Cotroceni? Striga ca un buhai.

  2. Miron Gabi spune:

    Era îmbrăcat într-o geacă roșie, iar lângă el era un pitic cu mustață.

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.