Femeia: privire de om hăituit, ochii adânciţi în orbite, faţă cadaverică, discurs fragmentat de plâns, accese de furie, bifând zeci de biserici şi mânăstiri pentru a afla “De ce-ul?” soţului de a face public infidelitatea ei. Bărbatul: faţă schimonosită, mimând siguranţa, rânjind malefic la gândul răzbunării, bifând alte zeci de biserici şi mănăstiri pentru a afla “De ce-ul?” aşa-zisei “înşelări”.
De ce reuşesc atâtea neveste care cunosc infidelităţile soţilor, dar care, pentru a-şi păstra intactă familia, le tolerează? Ba mai mult, pozează şi în cele mai fericite soţii. Aceste femei ştiu că-şi împart soţul cu o amantă, însă suferinţele şi frustrările, în doze mici sau mari, şi le consumă în intimitate, iar în societate, “masca cea de toate zilele” ia locul orgoliului rănit.
În schimb bărbaţii vor “sânge”, şi nu numai pe cel al soţiilor lor, ci şi pe cel al presupuşilor amanţi, cei care, în mintea lor, se fac vinovaţi de a le fi năruit raiul familial. Dincolo de uluitorul apetit al unei comunităţi de a se hrăni cu cei 3 “S” (sex, scandal, satisfacţie= sânge), cei care doresc discreţie şi decenţă, tocmai pentru a exista şansa unei împăcări între cei doi, îşi văd aşteptările năruite.
Bărbaţii se simt atât de răniţi în orgoliul lor, încât nu se lasă până când oprobiul public pe care-l aşteaptă nu e complet. Din punct de vedere psihanalitic, un rol foarte des întâlnit este acela al “victimei”, iar forma de atenţie pe care aceasta o caută este compătimirea sau interesul celorlalţi faţă de “problemele mele”, faţă de “eu şi povestea mea”.
Faptul de a se vedea pe sine ca victimă constituie un element ce se regăseşte în cadrul tiparelor de funcţionare a egoului, ca de exemplu lamentaţia, faptul de a se simţi jignit, scandalizat şi aşa mai departe. Odată identificat cu rolul de “victimă”, nu vreau ca povestea să ia sfârşit, să se pună capăt “problemelor”, deoarece ele fac deja parte din identitatea sa. Din păcate există egouri care recurg chiar şi la lucruri negative pentru a atrage atenţia.
Astfel, o durere emoţională din trecut provoacă o reînnoire în prezent, pentru a experimenta şi mai multă durere. Cum se poate explica, altfel, dorinţa de a expune public greşeala de neiertat a partenerului?
O bacterie, un virus, un vierme intestinal nu pot fi mai distructive decât o idee, pentru că o idee, odată pătrunsă în creier, te poate măcina până la distrugere. Copiii, activitatea profesională, bunăstarea materială, ajung să nu mai valoreze nimic în faţa acestui film interior pe care-l reiei la nesfârşit, şi cu intensităţi din ce în ce mai mari, ajungând până la trauma iniţială.
Cu ce culminează totul? Cu exhibiţionism. Presupusul “încornorat” se va afişa repede cu o altă femeie, sau, în funcţie de “stil”, cu 2-3 femei, cât mai tinere şi mai atrăgătoare, tot ca “pansament” pentru rănile pe care i le-a provocat partenera oficială, adică cea care nu “trebuia să-i iasă din cuvânt”.
Imaturitatea emoţională, echilibrul interior fragil, te fac să-ţi iei cât mai mulţi martori din comunitate, pentru a-ţi confirma crima morală care a fost făcută asupra ta. Iar cum suma unei mulţimi este întotdeauna foarte jos, atât moral cât şi intelectual, nici să nu ne surprindă că femeile sfârşesc prin a fi stigmatizate. Astfel, “pietrele” aruncate unei adulterine în societăţile tradiţionale au fost înlocuite în ziua de azi cu oprobiul public.
Scenariul odată făcut, distribuţia e aleasă pe măsură, cu un public spectator educat zeci de ani în spiritul telenovelelor. Din toate acestea nu lipsesc dorinţa de răzbunare, ameninţările cu moartea, copii a căror paternitate e pusă la îndoială, amantlâcuri cu persoane de “vază”, pelerinaje pe la biserici şi mănăstiri, pe la duhovnici şi psihologi, avocaţi şi tribunale.
Aceste bătălii produc şi o mulţime de victime colaterale: copii, familie, prieteni, şi chiar şi colectivităţi care ar putea fi scutite de unele tensiuni suplimentare.
Lasă un răspuns