Amintirile lui David Croitor: din comunism, cu tristețe (prima parte)

scris de David Croitor
în Opinii
16 ian. 2017
16 ian. 2017, ora 20:27

În primăvara anului 1962, pe când aveam doar patru ani, am avut tristul prilej să văd în casa noastră, pentru prima dată, comunişti. Nu realizam şi nici nu-mi puneam problema la vârsta aceea să aflu cine sunt, cu ce se ocupă şi mai ales de ce li se zicea aşa. Aveam doar o vagă bănuială despre asta în urma ascultării, fără voia mea, a interminabilelor discuţii ce aveau loc în casă, pe această temă.

Ceea ce am înţeles eu atunci, lucru care de altfel mi s-a întipărit bine în minte, era faptul că aceşti comunişti erau şi ei tot un fel de oameni, dar mult mai răi, bătăuşi şi hoţi de pământ. Că erau răi şi bătăuşi, asta mai pricepeam, dar că furau pământul oamenilor, asta chiar nu puteam înţelege şi, deşi l-am întrebat pe tata cum fură comuniştii pământul, tata nu mi-a dat un răspuns care să mă mulţumească, aşa că eu am rămas tot la convingerea mea că aceştia, comuniştii adică, vin noaptea prin grădinile oamenilor şi fură pământul cu căruţa şi-l duc undeva, în urmă rămânând doar nişte gropi adânci.

Nea Culaci

Ţin minte, de pildă, că povestea tata într-una din zile despre unul a lu’ Culaci care, întrebat fiind odată de un ştab de la partid câţi copii are, acesta ar fi răspuns că el nu are copii, ci comunişti, şi că de fapt nici nu sunt ai lui, ci ai partidului. Nouă comunişti avea nea Culaci în bătătură, unul mai mucos decât altul. La auzul unui asemenea răspuns, ştabalanul s-a făcut că umblă în geanta-i burduhoasă de activist, asta numai ca să-şi dea importantă, după care a încercat să intre în profunzimea aflării unui răspuns corect:

„Păi, cum, măi nea Culaci, eu te întreb serios, şi matale îmi răspunzi aşa în doi peri, râzi de mine sau ţi s-a urât cu binele? Păi dacă râzi de mine, râzi de partid, şi asta-i a boalei de grav!” Nea Culaci atât a aşteptat, s-a făcut roşu ca racul, după care i-a spus-o de la obraz: „Păi n-aţi zis voi că toate sunt ale partidului, mi-aţi luat calul şi căruţa, mi-aţi luat bruma de ogor, mi-aţi luat totul, aşa că luaţi-mi şi copiii acolo la partidul vostru şi daţi-le voi de mâncare până vor deveni şi ei comunişti mari şi graşi ca voi!”.

La auzul unui asemenea răspuns, activistul şi-a luat geanta cu hârtii şi a şters-o elegant, bănuind de bună seamă că nea Culaci se enervase peste măsură şi n-ar mai fi ţinut seama nici de partid, nici de nimic.

Aşteptarea

Dar să-l lăsăm în treaba lui pe nea Culaci şi să ne întoarcem la momentul în care am avut eu nefericita ocazie de a-i cunoaşte de aproape pe comunişti. Eram în casă, în camera mare, cea feţuită cu lut galben pe jos, camera care ţinea loc de sufragerie, dormitor şi bucătărie. Eu împreună cu sora mea mai mică stăteam în pat şi ne jucam. În casă era cald, focul ardea în sobă pârâind strujenii uscaţi, iar pe plită fierbea un ceaun mare plin cu sarmale sau găluşte, cum li se spunea la noi în sat.

Mama se plimba agitată prin cameră, mergând de la uşă spre pat şi înapoi, după care se apropia de fereastră şi privea minute în şir de-a lungul uliţei ce cobora dinspre dealul de la lele Marta. Stătea aşa nemişcată, cu privirea în gol şi plângea. Plângea încet şi înecat, ştergându-şi ochii umezi cu colţurile baticului. Stătea cu spatele la noi, ferindu-şi ochii, pentru că noi să n-o vedem cum plânge.

Uneori izbucnea în plâns violent, sughiţa şi se cutremura din toată fiinţa. Bunica, mama tatei, era şi ea în cameră, rezemată de un perete într-un colţ mai întunecat, avea şi ea lacrimi în ochi, dar părea mai liniştită. De câte ori mama izbucnea în hohote, bunica se apropia de ea, o lua de după umăr şi încerca s-o liniştească spunându-i printre lacrimi: „Gata, gata, opreşte-te, te văd copiii, lasă că mare e Dumnezeu, nu ne lasă El!” Apoi se îmbrăţişau şi plângeau şi mai tare amândouă.

Chiar dacă eram prea mic ca să înţeleg ce se întâmplă cu adevărat, totuşi o urmă de teamă instinctivă pusese stăpânire pe mine, simţeam că ceva nu-i bine, aşa că începeam şi eu să plâng. Plângeam în hohote. Plângea şi sora mea. Plângeam cu toţii. Eram în plin comunism.

„Chiaburul”

Deodată se aude de afară zgomot mare, hărmalaie, strigăte şi înjurături. Uşa camerei se deschide larg, izbindu-se violent de perete. O mulţime de bărbaţi şi femei, toţi agitaţi, cu mâinile ridicate în sus, fluturând ameninţător cu degetele spre ceva ce nu vedeam deocamdată, a năvălit în casă. Camera s-a umplut până la refuz, era o hărmălaie de nedescris şi nu mai vedeam nimic. Chiar şi pe marginea patului unde eram eu cu sora mea, s-a aşezat cineva, mai, mai să ne strivească. Cele mai guralive erau femeile, care de cum au intrat au şi au început să strige de ziceai că-şi dau duhul pe loc:

„Băgaţi-l în casă pe chiabur, adu-l aici pe nenorocit!” Bărbaţii, la rândul lor, le acompaniau cu o serie de înjurături pe care nu le pot reproduce aici, aproape toate fiind cu trimitere la Dumnezeu, Hristos şi sfinţi. Înjurau din rărunchi, cu patimă, de te luau năduşelile. În mijlocul mulţimii dezlănţuite, în plin delir, este împins cu violenţă şi lovit din toate părţile cu pumnii şi picioarele un tânăr de 23 de ani înalt şi slab, îmbrăcat în suman negru, nebărbierit, cu faţa vânătă şi cu priviri pierdute care răspândeau spaima. E tata.

Mama şi bunica vor să se apropie de el, dar mulţimea sălbatică nu le lasă. Eu şi sora mea ne speriem, ne apucă groaza şi izbucnim în plâns. O strig pe mama, dar mama nu vine, nu ştiu unde este. Mama nu-i nicăieri. Mama, tata şi bunica sunt înghiţiţi de mulţime, iar noi, eu şi sora mea mai mică, nu-i putem vedea. Suntem singuri şi înspăimântaţi. Urlăm. Ca prin ceaţă, printre lacrimi, vedem cum se apropie de patul nostru un bărbat care scoate din buzunar o brichetă de tablă argintie şi ne-o întinde spunându-ne destul de blând cât să ne mai liniştească: „Hai, nu mai plângeţi, jucaţi-vă cu asta, uite ce frumos se aprinde!”.

Ne aprinde bricheta dintr-o mişcare. Pe moment uităm tot ce-i în jur, suntem numai ochi privind fascinaţi la flăcăruia albastră ce ţâşneşte din jucăria de tablă poleită. Omul stinge bricheta şi mi-o întinde. Eu o apuc hulpav cu ambele mâini şi după ce mă refugiez în colţul patului, ca să-mi savurez în tihnă fericirea, încerc s-o aprind, dar nu reuşesc. N-am destulă putere şi nici nu prea ştiu cum, dar sunt mulţumit şi aşa, faptul că o ţin în palme îmi dă o stare de bine. O stare pe care nu vreau s-o împart cu nimeni, nici măcar cu sora mea care a şi început să urle ca să-i dau şi ei „jucaria”.

Nici nu mă gândesc, nu i-o dau niciun minut, nici să se uite n-o las, refuz cu încăpăţânare. Ce-i trebuie ei brichetă, n-are decât doi ani şi pe deasupra e şi fată! Asta-i brichetă de bărbaţi, nu păpuşă, aşa că ar face bine să-şi pună pofta în cui. (Devenisem şi eu un pui de comunist fără să-mi dau seama).

Adunătura

Absorbit aşadar de mecanismul ciudat al brichetei, sunt total detaşat de drama care tocmai se consumă la doi paşi de mine, până la un moment dat, când o tovarăşă strigă cât o ţin plămânii: „Tovarăşi, ia veniţi încoa‘ să vedeţi şi voi ce înfulecă exploatatorii! Găluşte, tovarăşi, găluşte din sudoarea poporului!” Ţipătul ei ascuţit însoţit de sudalmele celorlalţi m-au trezit la realitate, astfel că am lăsat pentru o clipă bricheta şi m-am uitat la ceea ce se întâmplă.

Văd o tanti zdravănă, grasă şi roşie în obraji cum se apropie de şparhat (plită), se întinde peste marginea sobei care se stinsese de mult, îşi bagă ambele mâini în ceaun şi începe să-şi care găluşte în gură, mestecând şi vorbind în acelaşi timp, stropindu-i pe toţi cei din apropiere cu crupe şi bucăţi de varză. Mânca şi blestema, înfuleca pe rupte, în duşmănie, ca şi cum ar fi vrut să se răzbune pe bietele sarmale, că de, erau sarmale de chiabur. După ce şi-a ostoit foamea, cu burdihanu’ umflat şi gâfâind ca o locomotivă cu aburi, a început să împartă găluşte şi celorlalţi. Toţi mestecau, rânjeau şi înjurau cu gura plină, se vedea de departe că asta fusese ziua lor norocoasă, fapt care i-a făcut să fie de-a dreptul fericiţi.

Şi nici nu era greu să fericeşti asemenea adunătură, ceaunul de găluşte cu crupe a fost pentru ei mai mult decât au visat vreodată. După ce au golit ceaunul, au început să râgâie zgomotos, distrându-se copios pe seama asta, apoi fiecare s-a şters cu ce a apucat de prin casă, fie faţă de masă, faţă de pernă sau perdele, nu conta. Cât timp au mâncat au uitat de ce au venit în casă, au uitat şi de tata. Nu l-au mai bătut cât timp au fost ocupaţi cu sarmalele, însă odată dispărute din ceaun, şi-au adus aminte de marea lor misiune, astfel că au continuat să-l înjure pe el şi familia lui şi să-l bată, care cum putea şi cum avea chef.

Nimeni şi nimic nu-i oprea, ei erau stăpânii absoluţi, puteau face tot ce le trecea prin cap, omenia, ruşinea şi bunul-simţ muriseră de mult, comuniştii n-aveau ce face cu asemenea lucruri. La ei bătaia era baza, temelia dură, pe care noua societate avea să se construiască şi la care ei, iată, au pus umărul din plin. Se vedea clar că fiecare palmă dată tatălui meu le producea o stare de satisfacţie, de împlinire.

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.