Amintirile lui David Croitor: o duminică din Epoca de Aur

scris de David Croitor
în Opinii
17 dec. 2016
17 dec. 2016, ora 11:38

În anul 1986 eram în București. Tocmai terminasem anul trei și mă aflam în vacanță. Nu plecasem nicăieri, nici la Suceava la ai mei, dar nici la Buhuși la părinții Adrianei din simplul motiv că eram lefteri și pe deasupra aveam și copil mic și era groaznic să călătorești cu toată casa după tine prin trenuri și autobuze pe niște călduri înăbușitoare de-a dreptul.

Pe de altă parte nici la Suceava și nici la Buhuși nu ne-ar fi așteptat nimeni cu covorul roșu și asta pentru că sosirea noastră ca familion hămesit și fără un sfanț ar fi însemnat încă două guri, dacă nu trei, de potolit. Având în vedere cî ne aflam în plină „Epocă de aur” când totul era raționalizat, iar noi nu aveam cartele pentru pâine, zahăr și ulei pentru că nu aveam viză de flotant în București, vă puteți închipui cu ușurință că sosirea noastră ar fi fost un adevărat atentat la rația sau cota celorlalți.

Așadar, ne-am hotărât să rămânem și pe timpul vacanței în capitală, cu riscul de a îndura mai departe foamea, zăduful zilei și țânțarii. Cel puțin eram liniștiți că nu o să mai cădem pe capul nimănui. Agatha, fetița noastră avea vreo zece luni și pentru că tocmai îi ieșeau dinții plîngea încontinuu. Nopțile erau îngrozitoare, cerceafurile se lipeau de noi, iar țânțarii atacau în raiduri. Până dimineață nu puteam închide un ochi, toată noaptea ne plesneam peste tot cu ambele mâini, în speranța că vom reuși să anihilăm cohortele de țânțari. Totul era însă în zadar, odată cu apariția primelor raze de lumină ne duceam pe rând în fața oglinzii și când ne vedeam fetele tumefiate aproape ca nu ne mai venea să credem că suntem noi.

Odată cu ivirea zorilor se terminau problemele nopții și începeau necazurile zilei. Apa curgea cu zgârcenie la robinet, așa că trebuia să așteptăm destul de mult până se umplea un căuș de palmă ca să ne putem spăla. Agatha continua să plângă, iar noi eram chiauni și înebuniți de somn și de griji. De abia făcusem rost de ceva lapte praf pentru a-i putea da să sugă ca s-o mai putem ogoi cât de cât. În orice caz, aveam o stare că-mi venea să mă tot duc și să nu mă mai întorc.

Despre Adriana nu mai spun, parcă o văd și acum aplecată asupra copilului, căutând să-i dea și sufletul dacă ar fi putut, numai să tacă și să-i ia durerile de dinți. Era o dimineață de duminică, o dimineață care nu aducea nimic nou în viețile noastre, nici măcar o scânteie de speranță. De la primele ore zăduful punea stăpânire peste oraș. De altfel, din cauza căldurii și nu numai, duminica prin București era pustiu, ceea ce mie îmi dădea o stare de depresie. Cu toate acestea, ca să n-o mai văd pe Adriana suferind alături de fetiță, am hotărât că trebuie să ies și să iau orașul la pas, gândindu-mă că cine știe, poate voi găsi ceva de mâncare.

Poate se va întâmpla o minune și voi găsi bani pe stradă așa cum găsisem în urmă cu câteva luni când din întâmplare sau nu era cât pe ce să calc pe o hârtie de o sută. Normal că am luat-o și în cea mai mare viteză am părăsit locul și nu m-am oprit decât în Cișmigiu după o tufă înaltă, acolo unde am putut studia în voie captura. Îmi pusese Dumnezeu mâna în cap și nu era prima dată. De aceea, animat de aceste gânduri, am ieșit pe poartă și am luat-o spre Piața Amzei, unde bănuiam eu că ar fi o alimentară deschisă, zicându-mi că încercarea moarte n-are. De data asta aveam o sută de lei pusă bine la păstrare pentru zile grele, iar ziua aceea de duminică se anunța într-adevăr a fi una dintre ele.,

Odată ajuns în Amzei, m-am îndreptat direct spre magazin, care culmea era deschis, iar înăuntru se formase deja o coadă acceptabilă de doar 20-30 de persoane, semn că se dădea ceva. Străpuns din cap până-n picioare de un fior de fericire și speranță, m-am așezat cuminte la capătul cozii. De obicei eu nu stăteam la cozi, nu pentru că aș fi avut ce mânca, ci pentru faptul că-mi pierdeam răbdarea după maximum jumătate de ceas, când mă apucau niște nervi năpraznici de-mi venea să strig în gura mare că mai bine crăp decât să mai stau aici o secundă.

Dar de data asta era altceva, coada mulțumitoare, iar pe peretele magazinului atârnau încurajator în carlige ditamai rudele de parizer gros cât tureacul de cizmă rusească. Coada înainta încet, marfă era destulă, astfel ca toată lumea, ca la comandă, fusese pătrunsă de o stare de voioșie, până la un moment în care, discutându-se despre salamuri, un bătrân se apucă să spună că el când a fost la Paris a văzut acolo vreo 12 feluri de parizer, nu ca la noi numai un fel. Coada să cadă pe spate, nu alta, la aflarea unei asemenea știri, adică cum să existe atâtea feluri de parizer? Așa ceva nu se poate, replică unul mai de pe la mijlocul cozii!

Dom’le, matale fabulezi, parizerul e parizer și gata, cum adică să fie de mai multe feluri? Eu așa ceva refuz să cred, continuă omul. Chiar și eu am rămas cu gura căscată, în primul rând pentru că nu-mi venea să cred că omul acela a văzut Parisul, iar cât despre parizer eram convins că se lăuda, așa ceva nu e logic. Adică cum să existe mai multe feluri? Nu, asta e clar, parizerul e parizer și gata. Punct. Cum discuția se aprinsese, părerile erau pro și contra, însă nimeni n-a băgat de seamă, mai ales cei de la urma cozii, că rudele de parizer dispar una după alta din cârlige, astfel încât eu cel puțin n-am pupat nici măcar o felie.

Cu câteva persoane înaintea mea, gata, parizerul devenise amintire. Cei care n-au apucat au început să vocifereze până când un domn bine îmbrăcat, cu ochi albastri și cu un balonzaid bleumarin, i-a fixat și le-a zis ironic: nu fiți amărâți , las’ că mergeți voi la Paris și vă luați de acolo pe alese, după categorii. Bucuroși că am scăpat numai cu atât, am ieșit afară și ne-am pierdut pe străzile din zona Amzei, uitându-ne tot timpul înapoi dacă nu cumva omul cu ochi albastri este pe urmele noastre.

După acest ciudat, dar normal episod din acele vremuri, am ajuns în Calea Victoriei, iar de acolo trecând prin Cișmigiu am luat-o spre Universitate, după care am început să cobor spre Piața Unirii, unde de altfel locuiam. Străzile erau aproape pustii, iar eu coboram dezamăgit pe lângă Spitalul Colțea, gândindu-mă cum o să intru în casă cu mâna goală, ce o să-i spun Adrianei. Mă simțeam de-a dreptul devastat, ca un om care fuge, urmărit fiind, și ajunge într-o fundatură de unde nu mai are scăpare. Așa eram eu, trăiam din plin sentimentul inutilității și al neputinței.

Continuând să cobor bulevardul, impovărat de gânduri negre, deodată în dreptul magazinului Cocor, undeva pe marginea străzii pe o bucată de beton, văd mai întâi ca prin ceață, apoi din ce în ce mai clar, un om cu câteva cofraje de ouă în față. Părea că sunt de vânzare. Omul se uita cu spaimă când într-o parte când în alta, de parcă i-ar fi fost teamă să nu-i fure cineva ouăle. Fiind singur, m-am apropiat timid și l-am întrebat ce face cu ele. Le vând. Serios, întreb eu, ești sigur? Da, dom’le, sigur. Și cât costă, insist eu? Păi cât costă toate ouăle, 30 de lei cofrajul. Păi, atunci poți să-mi dai și mie un cofraj? Da, domnule, ia de aici.

Am scos suta din buzunarul secret și i-am întins-o, omul îmi dă cofrajul și când să-mi dea rest spune că nu are mărunt. Poate mai luați încă două cofraje, zice omul, știți că și așa nu se gasesc. Nu l-am lăsat să mă întrebe de două ori. Le-am luat cât ai clipi și am șters-o, nevenindu-mi să cred că tocmai trăiesc una din cele mai mari minuni ale lumii. Pentru cei care n-au apucat vremurile epocii de aur trebuie să fac mențiunea că a găsi cinci ouă era o adevărată victorie, darămite trei cofraje.

Ăsta era caz penal. Și nu pentru că individul le furase de undeva, ci pentru faptul că a deține atâtea ouă la momentul acela era un delict major fără doar și poate. Așadar, iată-mă cu 90 de ouă pe cap de locuitor, înaintând pe bulevard, traversându-l ilegal în fugă, având deja atitudine și alură de infractor. In clipa aceea, ouăle acelea erau viața mea, scopul meu major. Erau însăși rațiunea de a trăi. Vă dați seama ce însemna să ajung acasă cu trei cofraje de ouă? Numai cine a trecut prin asemenea experiență poate ințelege, ceilalți nu, de aceea n-are rost să-mi mai descriu trăirile interioare.

În sfârșit iată-mă pe strada mea, alergând ca un evadat cu ouăle sub braț, când dintr-o dată mă zărește o bătrână din vecini. Când mi-a văzut ouăle, s-a îngălbenit și era gata, gata să facă infarct. Dar n-a făcut, s-a sprijinit de gard și cu voce stinsă și bâlbâindu-se m-a întrebat: vecine, alea e ouă sau nu văd eu bine? Da, tanti, sunt ouă, după cum vezi. Păi, păi de unde, unde s-a băgat ouă? Păi nu s-au băgat, le-am luat de la cineva de pe stradă, caut eu să explic proveniența mărfii de contrabandă, dar băbuța nu mai are răbdare să mă asculte, astfel că se pune pe strigat pe la geamuri: oameni buni, săriți, e ouă! E ouă câte vrei!

N-am apucat bine să mă dezmeticesc că din case au început să iasă oameni, unii trăgându-și izmenele din mers și s-o ia la sănătoasa în grupuri, grupuri spre Piața Unirii de parcă venise sfârșitul lumii, în timp ce eu am intrat discret pe poartă, apoi în casă unde m-am baricadat bine. Deși tremuram din toată fiina, atât am mai putut spune: ouă! După care m-am prăbușit pe pat de emoție și frică. După ce mi-am revenit cât de cât, am început să-mi savurez victoria, povestindu-i Adrianei toată aventura și lăudându-mă cu toată gura cât de bărbat sunt și cât de bine mă descurc eu cu ouăle în vremuri de criză.

Dupa ce a numărat de câteva ori ouăle, să vadă daca ies la număr, pipăindu-le bine să simtă dacă sunt reale, în familia mea începuseră să se arate primele semne ale unei bunăstări ieșite din comun. Timp de vreo trei săptămâni am mâncat numai ouă făcute în fel și fel de moduri. Agatha încetase cu plânsul pentru că dinții ieșiseră cu totul, cu o viteză uimitoare și asta datorită ouălor care musteau de calciu.

Cât despre Adriana, îi revenise roșul în obraji și era din ce în ce mai drăgăstoasă, ceea ce mie parcă nu-mi venea să cred. Era pentru prima dată când mă simțeam și eu iubit cu adevărat, iar când am întrebat-o de ce se poartă așa de bine cu mine, îmi răspunde: la atâtea ouă, e normal, nu?

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.