Astăzi17 aprilie 2021

Amintirile lui David Croitor: dom’ Caspian (partea a treia)

După aceasta sumară trecere în revistă a primei părţi din „gospodăria” lui moşu Leonte şi a babei Rusanda, a venit momentul să intrăm direct în subiect şi anume să ne ocupăm puţin de șura propriu-zisă sau, mă rog, construcţia principală din ogradă. Aşadar șura nu era altceva decât o hardughie din lemn, adică bârne, căpriori şi scânduri corogite şi mâncate de carii, toate vechi de când lumea, îndoite de căldura soarelui, unele, cum ar fi talpă, putrede de-a binelea.

Partea dinspre țarcul găinilor era locul în care se ţinea fânul pentru iarnă, apoi urma mijlocul numit şi aria surii, iar ultima treime, cea dinspre fundul curţii, era ocupată de grajd. Privită din spate, adică dinspre grădina noastră, sura părea făcută dintr-o singură bucată, atât doar că era hâită rău de tot şi lăsată într-o parte, iar acoperişul în două ape, din draniţa ciuruită de ploile timpului, cobora până aproape de pământ, astfel că dacă am fi voit să ne urcăm pe vârful șurii o puteam face fără scară.

Nu de puţine ori chiar ne suiam pe vârful şurii spre disperarea lui moşu Leonte, care atunci când ne vedea, ne ameninţa cu biciușca cu care mâna caii, agitând-o nervos prin aer şi pocnind cu pleasna pământul. Totodată îşi acompania dansul sălbatic al biciului cu o sumedenie de sudalme crâncene în care de obicei erau amintiţi toţi sfinţii pe rând după un clasament al importanţei făcut chiar de el însuşi. Suduia moşu Leonte de mama focului, te baga în boale, nu alta, şi mare noroc aveai să nu te afli în calea lui când era nervos, căci nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.

De obicei noi, copiii, când îl simţeam supărat, luam din timp distantă că nu cumva să dea peste noi şi să simţim pe pielea noastră tăietura plesnei. Însă după ce se calma, moşu Leonte devenea cel mai de treabă om de pe uliţă, puteai să i te urci în cap că n-avea treabă cu tine, dar la nervi, aşa cum am amintit, ferească Dumnezeu sau ferească „doi dumnazăi” cum spunea baba Rusanda, ştia ea mai bine de ce.

Privită din faţă, adică din ogradă, şura părea mai acătării, adică avea porţi mari cum au toate șurile de pe la noi şi prin care se baga fânul înăuntru uneori cu tot cu căruţă, avea de asemenea o poartă mică prin care intra omul, iar în capătul din stânga era peretele grajdului, vopsit în var alb îngălbenit. De sub primul strat de var se vedeau încă o sumedemie de straturi de var şi vopsele albastre, roz şi galbene, iar în unele locuri erau crăpături aşa de mari încât se vedea lutul cafeniu cu care fusese fețuit grajdul în vremea lui bună de la începuturi.

De atunci însă au trecut ani mulţi, grajdul arata părăginit rău, uşa de la intrare era lăsată într-o parte, iar ferestruica din dreapta uşii era spartă şi plină cu pânze de păianjen în plasa cărora îşi duceau odihna veşnică roiuri de muște, fluturi, gândaci şi gâze de toate neamurile pământului.

Şura era de obicei goală, moşu Leonte nu mai avea nimic înăuntru deoarece nu avea trebuință. La ce să umple şura cu fân dacă nu mai ținea vacă, căuta să se justifice moşu oamenilor din sat, oameni care-l bănuiau că în ultima vreme nu prea mai era gospodar. Dar lui moşu Leonte numai de vacă nu-i ardea după zece ani de puşcărie, însă n-avea cui spune asta, fiind convins că-şi răceşte gura de pomană.

Oamenii le ştiu pe ale lor, iar moşu pe ale lui şi cu asta în mintea lui lucrurile erau clare. Deci, şura, cât era ea de mare şi încăpătoare, stătea goală, iar prin crăpăturile scândurilor intrau câteodată vrăbii care-şi făceau cuiburi pe după căpriori, acolo unde mâţele nu prea ajungeau. În rest prin şură bătea vântul, făcând rotocoale pe deasupra grinzilor şi scoţând vaiete sinistre de te lua cu friguri.

Sofia

Cu grajdul însă e altă poveste, aici lucrurile stau cu totul altfel. Moşu Leonte şi baba Rusanda erau proprietarii unei oi bătrâne, oaie pe care ei o ţineau în grajd. Deşi bătrână, oaia era ageră şi împlinită, avea lâna laie şi lungă, lână în care nu de puţine ori se prindeau zeci de scai de prin brusturii lângă care stătea la umbră vara, atunci când soarele amiezii strălucea şi ardea nemilos pe oricine se afla în calea lui.

Cu toate acestea scaii nu stăteau mult în lâna oii deoarece baba Rusanda o pieptăna zilnic, pentru că oricum altă treabă tot nu avea, şi apoi oaia era viaţa ei, cum de multe ori ne spunea chiar şi nouă, copiilor, atrăgându-ne atenţia că dacă cumva ne atingem de oaie ne omoară pe loc, fără judecată.

De câte ori baba Rusanda avea ceva pe suflet, o apăsare, o amărăciune sau poate o neînţelegere cu moşu Leonte, se ducea aţă întinsă în grajd, închidea uşa după ea, îşi trăgea scăunelul pe care stătea pe vremuri când mulgea vaca, se aşeză în fata oii, suspina adânc de două ori, după care începea să-şi verse oful. Bătrâna Sofia, căci acesta era numele oii, nume luat de baba Rusanda din singurul film pe care l-a văzut vreodată şi care a marcat-o definitiv şi pe viaţă, ştia deja ritualul şi asculta cuminte cu urechile ciulite, dând din când în când din cap afirmând prin asta că ştie şi simte cu toată fiinţa ei ofurile stăpânei sale.

Sofia nu numai că era bătrână şi înţeleaptă, dar avea şi capacitatea extraordinară de a empatiza cu baba Rusanda, ceea ce-i conferea un statul special în familia stăpânilor ei. De aceea baba Rusanda se ducea ea însăşi cu Sofia pe marginea şanţului, acolo unde iarba era cea mai fragedă şi pe deasupra era şi înţesată cu flori parfumate, flori după care Sofia era în limbă. Acum dar se înţelege de la sine de ce baba Rusanda era aşa de hotărâtă să nu lase pe nimeni să se apropie de oaie, iar dacă cineva ar fi îndrăznit numai să vorbească urât cu Sofia, baba Rusanda era în stare să facă moarte de om, chiar dacă ar fi mâncat-o „cremanariu” (puşcăria) pentru toţi anii pe care îi mai avea.

Noi, chiar dacă eram copii, am înţeles exact despre ce-i vorba, adică ştiam prea bine de legătura aproape de sânge dintre Sofia şi baba Rusanda, aşa că nu am fi îndrăznit nici în ruptul capului să facem vreo prostie, pentru c-ar fi fost vai şi amar de fundurile noastre. Eu, cel puţin, fiind vecinul cel mai apropiat, de câte ori vedeam oaia, chiar dacă era singură la păscut, treceam respectuos pe lângă ea, la oarecare distanţă, îmi scoteam basca aşa cum m-a învăţat la şcoală, şi-i ziceam un bună ziua plin de reverență, pentru că niciodată nu puteai ști după ce colț pândeşte baba Rusanda, şi atât mi-ar fi lipsit, să mă audă că n-am vorbit frumos cu oaia ei. Ba, ca să fiu sincer, îi spuneam chiar aşa, cuvânt cu cuvânt: „saru’mâna, doamna Sofia!”, la care oaia se oprea din păscut din bun-simţ şi îmi răspundea la fel de politicos dând din cap.

De aceea, chiar din primele mele întâlniri cu Sofia cea blândă, am tras concluzia că ea este vecina noastră cea mai de treabă, cumsecade şi înţeleaptă de pe uliţă. Pentru a ne face o imagine mai clară asupra „gospodăriei” lui moşu Leonte şi a babei Rusanda, imagine necesară pentru a putea stabili, prin comparaţie, lungimea maşinii lui Dom’ Caspian, vom mai trece încă odată în revistă toate acareturile începând de la poartă şi mergând spre capătul ogrăzii. Deci am văzut casa, apoi ţarcul găinilor şi sura propriu-zisă, care se întindea exact până în gardul din fundul curţii, toate împreună însumând o lungime de vreo 20 de paşi.

„Încăperea” din spatele grajdului

La prima vedere s-ar părea că asta e tot, însă lucrurile nu stau chiar aşa. O gospodărie n-ar fi cum trebuie dacă n-ar mai avea încă ceva foarte, foarte important, şi anume locul din spatele grajdului, numit în termenii satului closet. Chiar dacă closetul pare un lucru despre care nu-i frumos să vorbeşti într-o povestire cu parfum de copilărie, eu voi rămâne totuşi fidel convingerii că fără el nu se poate, cu alte cuvinte este o condiţie „sine qua non” a unei vieţi fericite.

Chiar baba Rusanda spunea odată, mai în glumă, mai în serios, că ea în șură dacă intră o dată pe săptămână, pentru că n-are ce căuta acolo, pe când la closet nu-i zi să nu-i facă o vizită, nu că i-ar plăcea la nebunie treaba asta, dar nu prea are încotro. Cel puţin în acest caz nu putea fi contrazisă.

Aşa stând lucrurile cu „încăperea” din spatele grajdului, baba Rusanda acorda o mare atenţie acestui spaţiu, în care în sfârşit avea şi ea intimitatea ei, nu degeaba la noi în sat nu se spunea „merg la closet” ci se spunea „merg pentru mine”, ori baba Rusanda de abia acolo mergea pentru ea şi nu pentru alţii, cum ar fi de pildă pentru sâcâitorul moş Leonte sau sfioasa Sofia. De abia acolo baba Rusanda se simţea şi ea unică în felul ei, nu putea fi înlocuită de nimeni, cel puţin în treaba pe care o avea de făcut.

Cu toate că acea mică încăpere trebuia să confere locatarului o intimitate absolută, acest lucru nu se întâmpla întotdeauna şi asta pentru faptul că noi, împieliţaţii, cum pe bună dreptate ne numea baba Rusanda, când ne jucam de-a ascunsul prin porumb, nu de puţine ori căutând să ne ascundem în closetul ei, cu toate riscurile olfactive, nimeream exact peste ea sau peste moşul Leonte. Cu baba Rusanda scăpam uşor deoarece ea țipa instantaneu ca din gură de şarpe, iar noi o luăm la fugă spre pârâu şi conflictul era rezolvat, dar dacă nimeream peste moşu Leonte lucrurile se agravau de la clipă la clipă.

Spun asta în cunoştinţă de cauză, pentru că pe vremea aceea moşu Leonte avea o experienţă de speriat în a-şi trage izmenele la secundă, învățase asta în război şi se specializase în puşcărie, deci dacă nimeream peste el, într-o clipă se ridica precum arcul, îşi trăgea cioarecii şi în două secunde punea gabja pe inculpat. După aceea nu-i greu de închipuit ce se întâmpla, mi-e şi groază să amintesc. Totuşi, pentru acuratețe, voi pomeni faptul că Moşu Leonte nu începea să-i care pumni şi picioare intrusului, cum ne-am fi aşteptat, nu nici pe departe, ci îl lua frumuşel de guler pe oaspetele curios şi îl scufunda cam până pe la genunchi în „marfa” adunată sub podișca closetului de-a lungul vremii, după care îi dădea un picior în fund asortat cu doi dupaci după ceafă şi… valea!

Cu toate acestea nimeni nu era foarte supărat, nu ţineam ură unul pe altul, ci mai mult ne amuzam cu toţii. Moşu se întorcea „la cameră” să-şi termine treaba, iar cel pe care căzuse beleaua, victima carevasăzică, o lua la fugă spre Șomuz, pârâul care curgea pe la capătul grădinii, intra aşa îmbrăcat în apă până peste genunchi, dansa vreo câteva minute dansul ritualic al spălării, în timp ce noi toţi ceilalţi râdeam de ne prăpădeam. Aproape toţi dintre noi am trecut prin acest ritual şi am constatat că ne-a fost de mare folos, mai ales pentru faptul că numai aşa reuşeam să ne spălăm şi noi pe picioare măcar odată la o lună, ceea ce nu era chiar de lepădat.

Pentru o mai bună înţelegere a faptului că closetul era la mare cinste, cel puţin în viaţa babei Rusanda, aş vrea să mai precizez unele lucruri foarte importante. De pildă, în acele vremuri, cel puţin pe uliţa noastră nu se auzise de hârtie igienică, acest „concept” fiindu-ne cu totul străin, aşa că fiecare folosea în „situaţia” dată tot felul de chestii, începând cu bucăţi de ziar, pănuși de păpușoi, smocuri de iarbă, surcica, sau cel mai frecvent, ciucălăul. Ce era ciucălăul de fapt şi care erau marile lui atuuri?

Foarte simplu de explicat, ciucălăul era ceea ce rămânea după desfăcatul porumbului de grăunţe, adică miezul acela lung, rotund şi aspru ca o rașpilă. Toată lumea era de acord că dintre toate ciucălăul îşi face cel mai bine treaba, de aceea ajunsese la mare căutare, mai ales că era şi de unică folosinţă, cu alte cuvinte nu era purtător de microbi. Cu toate acestea baba Rusanda, inventivă de felul ei, găsise o metodă pe care o ţinea numai pentru ea, şi anume faptul că ciucălăul se poate folosi de cel puţin două ori, dacă eşti deştept.

De altfel, pe lângă faptul că avea o găleată ruginită plină ochi cu ciucălăi pe post de rezervă strategică, mai avea şi un sistem original de a nu-i amesteca între ei, astfel că bătuse un cui în scândura peretelui closetului, de care atârnase o ață la capătul căreia legase un cui de zece, pe care-l introducea în miezul moale al coceanului sau ciucălăului, mă rog. Aţa era destul de lungă încât să permită un grad de libertate suficient de mare pentru desfăşurarea „operaţiunii” în condiţii optime. După ce totul era gata, baba Rusanda atârna ciucălăul într-un fel de furcă făcută din sârmă, exact cum ai fixa un telefon de perete.

Fiecare ciucălău era exploatat la maximum şi de abia după aceea era pus în alt loc, şi anume afara unde se usca şi devenea numai bun pentru aprins focul, astfel încât baba Rusanda nu mai dădea bani pe gaz, de vreme ce avea ciucălăi căcălău, ca să mă exprim în ton cu subiectul.

Primul autotren

Cu acestea fiind zise, presupun că am epuizat subiectul „șura şi șandramalele” lui moşu Leonte, constatând totodată că toate împreună au o lungime de circa 22 de paşi, ceea ce ar fi cam 15-16 metri.

După ce i-am adresat întrebarea privitoare la lungimea şurii şi a tuturor acareturilor lui moşu Leonte, Dom’ Caspian a ezitat câteva clipe, apoi s-a uitat cu bunătate la mine şi mi-a zis: „măi, ia spune al cui eşti tu, mă”? Luat prin surprindere i-am răspuns pe loc, mai puţin protocolar: „păi bade Caspian, ce, nu mă cunoşti? Sunt vecinul matale de peste gard, băiatul lui George”. Mă aşteptam să se supere pe mine că nu i-am zis „Dom'”, dar n-a schiţat decât un zâmbet cald, după care mi-a zis: „măi, flăcăule, du-te şi spune-i lu tat’tu că are un băiat tare deştept. Uite vezi, tu ai pus întrebarea care trebuie, de aceea acum e foarte simplu să vă răspund tuturor: Maşina mea este exact cât îi şura lui moşu Leonte cu toate acareturile la un loc, plus closetu’, că are şi remorcă”.

După ce ne-a spus asta, toţi, dar absolut toţi copiii ne-am întors capetele spre gospodăria lui moşu Leonte şi a babei Rusanda şi am privit-o îndelung, minute în şir, închipuindu-ne fiecare dintre noi, după posibilităţi, fel şi fel de scenarii. Dom’ Caspian s-a ridicat de pe piatră, şi-a scuturat pantalonii, şi-a trecut degetele prin părul negru şi uns cu ulei, a deschis poarta şi a intrat în curte, unde tanti Verona, nevasta lui şi vecina noastră , îl aştepta de aproape două ceasuri. Trecuseră două luni de când nu mai venise acasă.

Noi, copiii, băieţi şi fete la un loc, am rămas muți şi încremeniţi uitându-ne la şura lui moşu Leonte şi a babei Rusanda şi cu cât ne uităm mai mult, cu atât ni se părea că atât casa, coteţul găinilor, şura şi la urmă closetul prinseseră roți mari de cauciuc şi, încet, încet, toate împreună începeau să se urnească şi s-o ia uşor spre dealul de la lele Marta. Era primul autotren pe care-l vedeam în viaţa noastră şi nu oriunde, ci chiar pe uliţa noastră.

1 comentariu publicat:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.