Vânat, vânătoare şi vânători în Bucovina altor vremuri (prima parte)

scris de Paul Brașcanu
în Opinii
16 aug. 2016
16 aug. 2016, ora 11:34

Istoria acestui ţinut împleteşte poveştile despre munţii ce atingeau cu frunţile lor cerul, unde pustnicii cu har puteau vedea şi săruta tălpile Domnului, cu legende despre oamenii pădurii ce sorbeau dimineaţa din roua stâncilor strânsă-n izvoare cu burcut, dobândind pe chip o strălucire aparte. Domnitori viteji îndrăzneau să stea la pândă de fantasme şi să-şi încerce norocul hăituind fiarele ascunse în văi adânci şi păduri nesfârşite; plecaţi în aventura vieţii lor – ca spre un alt tărâm – puţini dintre ei se mai întorceau teferi spre a povesti şi altora peripeţiile trăite.

Pădurea a fost locul unde primii oameni lăsaţi de Dumnezeu să stăpânească locurile acestea îşi procurau hrana (fructe, ciuperci, vânat şi ierburi de leac) şi unde românul găsea adăpost la vremuri de bejenie, aşa cum spunea savantul Eugen Botezat „codrul este cuibul acestui neam, în care s-a format şi a crescut mare, codrul care – ca un ochi năzdrăvan – priveşte din mijlocul ţărilor noastre în timpurile viitorului pline de cele mai mândre dorinţe pentru neamul pe care l-a ocrotit în poalele sale şi l-a legănat la sânul său”.

Conform tradiției, întemeierea Moldovei este asociată cu numele lui Dragoș – Descălecătorul, primul voievod al Moldovei şi o fiară sălbatecă. Ea spune că ,,Dragoș, fiul lui Bogdan trece munții spre răsărit sub chip de vânătoare, însoțit de vreo 300 oameni. În această călătorie dete din întâmplare peste un bou sălbatic, căruia moldovenii îi zic bour, și luându-l la goană, descinse la poalele munților. Iar o tânără cățea de vânat ce avea, pe care o iubea foarte mult și-i zicea Molda repezindu-se asupra fiarei, aceasta se aruncă în valurile unei ape curgătoare, unde vânătorii o uciseră cu săgețile lor, iar cățeaua ce o urmărea cu fuga și-n apă, se-necă în repedele ei unde.

vanatoare_2

În memoria acestei întâmplări, Dragoș numi râul Moldova; locul unde se întâmplase aceasta, dete numele gintei sale Roman; iar capul bourului voi să rămână semn al noului său principat”. O legendă atestă existenţa văii Dornelor şi leagă numele localităţii de o dragoste tragică a întemeietorului Moldovei – Dragoș Vodă, ce s-ar fi îndrăgostit de păstoriţa Dorina, pe care a ucis-o din greşeală în timpul unei partide de vânătoare – şi care atunci, măcinat de tristeţe, a decis ca râul lângă care s-a petrecut drama să poarte numele ei; altă istorisire relatată de preotul Gheorghe Ortoanu pe la anul 1900 spune că primul locuitor al Dornei a fost unul Gheorghiţă – vânător fără pereche ce-şi ridicase casă la confluenţa Dornei cu Bistriţa Aurie, unde se împleteau potecile munţilor.

Dimitrie Cantemir scria şi el: „Pre munţii despre apus se află o fiară, care mai ca a-şi adeveri că este a Moldovei şi se numeşte de locuitori zimbru. […] O fiară sălbatică şi grabnică şi asemenea ca şi căprioarele se poate urca pre stâncele cele oable; pentru aceea cu greu se poate prinde cu alt chip, fără numai cu puşca. Şi aceasta este fiara a cărei cap l-a luat pe stema ţării Dragoş Voevod, domnul cel dintâi al Moldovei”.

Într-adevăr, pe sigiliile şi monedele bătute până la Ştefan cel Mare recunoaştem capul bourului având coarnele figurate mai lungi în raport cu capul, puţin curbate semilunar spre vârfuri. Monedele bătute sub Ştefan, până la Ştefăniţă vodă (1517-1527) înfăţişează o formă de tranziţie între bour şi zimbru, cu coarnele mult încovoiate unul spre celălalt şi de lungime aproximativ egală cu lungimea capului. Începând cu Pisania bisericii Sf. Dumitru din Suceava (din 1535), heraldica moldovenească nu mai redă decât capul de zimbru, având coarne mai scurte decât capul, groase şi puternic încovoiate unul spre celălalt.

Bourii au dispărut pe la anul 1300-1380 din Transilvania şi pe la 1460 din Moldova. Au continuat să existe în semi-captivitate în Mazovia (Mazowsze) până în anul 1687, când s-a stins ultimul exemplar, o femelă. Urmele zimbrilor autohtoni au rămas întipărite în numele locurilor (de ex. Poiana/Piatra/Pârâul Zimbrului, Zâmbroaia), pe stema Moldovei și ducatului Bucovina ori pe peceţi şi monede, căci după anii 1790-1801 nu mai sunt semnalaţi în munţii Giurgeului şi ai Ciucului, după anul 1814 dispar din zona Odorheiului, iar ultimul exemplar din munţii Călimani a fost vânat pe la 1817.

După relatările lui Ujfalvy Sándor (mic nobil ardelean născut la 1792, care în 1855 şi-a publicat memoriile vânătoreşti), cel din urmă zimbru din Ardeal a fost vânat la data de 08.10.1762, pe dealul Plai din Munţii Bârgăului. Era o femelă de 10-12 ani, ce cântărea 5 măji şi 42 pfunzi (521 kg). La această partidă de vânătoare luase parte socrul său împreună cu alţi doi mari vânători, Alexe Crişan şi Ion Gorja din Bârgău.

vanatoare_1

În Bucovina anilor 1910 mai existau câţiva ţărani bătrâni – mari vânători (despre care vom mai discuta), din Dorna Candrenilor (familia Ştirbu) şi din Şipotele Sucevei (familia Ziub din localitatea Salaş) care îşi aduceau aminte cum arătau zimbrii: „boi sălbatici, mari, gheboşi – cari nu mai sunt” deoarece văzuseră în tinereţe câteva exemplare prin munţii Călimani, prin turbăriile de la Poiana Stampei şi prin sehelbele de la obârşia Sucevei.

Familia Ziub din Salaş deţinea pe atunci un trofeu de zimbru bucovinean ucis în 1808; era vorba de un corn negru adaptat pentru buciumat, întărit la deschidere cu o verigă de alamă pe care era gravat numele vânătorului: Iftymy Ziub/1808. După unele surse, în anul 1852 a fost vânat un zimbru în zona de la izvoarele Ţibăului (la hotarul dintre Maramureş şi Bucovina) iar potrivit unei legende vânătoreşti relatată de Epamimonda Colibaba şi George Damian, se spune (în Cartea vînătorului, Iaşi, 1977) că cel din urmă zimbru a supravieţuit până în anul 1860, când a fost vânat prin turbăriile la Poiana Stampei.

Datorită regelui Sigismund I, care introduce pedeapsa cu moartea pentru braconierii de zimbri, ei mai supravieţuiesc în până în anul 1919 pe teritoriul Poloniei; ultimul zimbru sălbatic fiind ucis de braconieri în anul 1927, în Caucazul de vest.

Erau însă prin codrii Moldovei şi Bucovinei multe alte fiare, după cum ne relatează cronicarul: ,,Lăsând la o parte celelalte vieţuitoare sălbatice ce se găsesc în pădurile noastre, râşi, jderi şi vulpi (…) ale căror blăni servesc mai cu samă să ne apere de frig (…) sunt o mulţime de turme de cerbi, căprioare, capre, vulpi, râşi şi lupi ce umblă prin codri” aşa că erau organizate pentru asta patru vânători domneşti pe an, înaintea posturilor mari ale cultului ortodox: „au rânduit pentru acest lucru, zilele cele ce sunt aproape de posturile cele așezate de bi¬serica răsăritului, la care vreme se adună la acest vânat Domnesc, toate breslele, boierii, os¬tașii, mazilii și neguțătorii împreună și vreo câteva mii de țărani din satele de prin jur, care intră prin codrii și gonesc fiarele; iară de către câmp despre toate părțile cuprind marginile pădurilor vânătorii, unii cu câinii, iar alții cu mreji și întru acest chip fără de oste¬neală mare, prind fiarele pe care le gonesc țăranii cu chiotele lor. Și pentru deșteptarea sârguinții vânătorilor au rânduit Domnii câte un bacșiș știut pentru fiecare fiară vânată.

Celui ce vânează un iepure i să dă 25 de aspri, pentru o vulpe 60, pentru un râmător sălbatic un taler, pentru un urs, un galben și pentru o ciută 80 de aspri. După isprăvirea vânatului, se aduc fiarele cele curate, o parte în cuhnea Domnească, iară cealaltă parte se împart pe la boieri și pe la dregătorii oștii, iară pe cele necurate, vulpi, lupi, urși, mâțe sălbatice și alte fiare care mai sunt prin codrii Moldovei, le lasă Paicilor, sau slugilor domnești, care își scot lor puțin folos”.

Dreptul la vânătoare îl aveau stăpânii pământurilor, adică domnul ţării, marii dregători, boierii, reprezentanţii mănăstirilor, moşnenii şi răzeşii. Prin lege era oprit a se vâna şi pescui în branişti ori în locurile protejate fără o învoială prealabilă cu stăpânul locului iar pe proprietăţile mănăstireşti avea dreptul de a vâna şi a pescui oricine, dar la o departe de jumătate de oră sau mai mult de mănăstire.

După anul 1775, noua stăpânire austriacă a Bucovinei introduce în teritoriul dobândit de la turci o administraţie superioară (iniţial militară), integrând-o treptat în circuitul economic european, creându-se premisele dezvoltării industriei, profilată iniţial pe exploatarea resurselor. O parte din relatările timpului aduceau elogii acestei ţări romantice, frumoase, cu locuitori deştepţi şi harnici, alţii vedeau Bucovina ca o ţară cu păduri bogate, populate cu o mulţime de urşi, cerbi şi lupi iar pe locuitorii ei, nişte ţărani înapoiaţi ce trăiau în cătune mici şi izolate.

Dacă amintim „Călătoria în Carpaţii Dacici”, întreprinsă de naturalistul Balthasar de la Motte Hacquet în 1788-89 ce oferă descrieri frumoase ale resurselor (păduri, zăcăminte, izvoarele cu ape minerale, aurul ascuns în undele Bistriţei), ale oamenilor şi locurilor de aici – ce îl impresionează pe acesta în aşa fel încât îl determină să propună renunţarea la colonizări şi transformarea Bucovinei într-un fel de rezervaţie/parc natural – avem şi imaginea idilică a acelor timpuri.

Guvernatorul militar al Bucovinei, generalul Gabriel Splény von Miháldy redactează primele sugestii de valorificare a resurselor în raportul intitulat „Descrierea Districtului Bucovina” arătând că, pe lângă aceste resurse bogate (zăcăminte minerale, lemn, teren arabil) exista o faună variată, căci vânat cu păr și pene se găsea din belșug în cele 474549 ha de pădure. Pentru a rezolva problema forţei de muncă calificate şi a modifica structura etnică din teritoriu este încurajată migraţia spre aceste locuri; un ordin împărătesc din 6 august 1816 spunea: „toţi supuşii germani, care la ei acasă duc lipsă de alimente, să se stabilească pe domeniile statului Bucovina”.

Ţara a fost împânzită de multe colonii înfiinţate pe foste proprietăţi ale mănăstirilor Moldoviţa, Humor şi Voroneţ, iar guvernul îi va înzestra pe noii veniţi cu pământ, lemn de construcţie pentru o casă, vite de prăsilă şi muncă, unelte etc., socotind că aceştia au o importantă misiune civilizatoare în această „ţară a urşilor” (Bären Land) – cum era numită ea în mod frecvent. În anul 1782, generalul Enzenberg, înfiinţează primele funcţii responsabile cu organizarea fondului forestier, funcţii care au fost ocupate în cea mai parte de etnici germani; în 1785 Cămara introduce o taxă pentru întrebuinţarea lemnului din păduri şi în noiembrie 1788 se ia câmpulungenilor dreptul vânatului şi pescuitului liber.

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.