Colţul lui Alki: nu e de condamnat că suntem vraiște la fotbal

N-am fost niciodată mare microbist. Adică mai ţipam şi mă agitam la meciurile de club prin liceu, la „unicul derby” şi alte stupizenii de copil fanatic care nu-şi găsea locul, dar voia să fie integrat, să aibă apartenenţă la ceva. Da, atunci încă se mai juca fotbal la modul serios. Steaua ajungea în sferturi cu Middlesbrough, Dinamo avea 13 meciuri la rând fără înfrângere în campionat, Rapid încă juca în Liga I, pe vremea aia, Divizia A.

Se întâmplau minuni mari.

Chiar şi aşa, chiar şi atunci, oricât de tare ne dezbinau cluburile, Naţionala ne unea mereu. Şi avea grijă să ne ţină cu sufletul la gură. Când era vorba de fotbal, ca să nu superi pe cineva, spuneai că „nu prea mă uit, da’ când joacă România, acolo-s”. Desigur, timpul nu iartă pe nimeni. Generaţia de Aur a îmbătrânit, au făcut şi ei varice, îi doare într-o parte când aleargă mai mult de 25 de minute şi au început, pe rând, să-şi pună ghetele în cui.

fotografie via hotnews.ro

Petrescu s-a făcut antrenor, Hagi şi-a luat FC Viitorul, Gică Popescu şi-a luat 3 ani de puşcărie. De partea cealaltă, generaţia un pic mai tânără n-a făcut mare lucru. Cosmin a fost mai mereu Contra, briliantul Mutu s-a „prăfuit” şi acum îl avem în poartă pe Tătăruşanu, care, probabil, n-a fost iubit destul când era mic.

Glumesc, desigur, pe seama portarului naţionalei unei ţări, care nu ştie cum se iese la centrare. Nu e vina lui, cum nu e vina lu’ nea Puiu că nu ne-am calificat. La urma urmei, obiectivul era să ieşim din grupe. Am ieşit. Ultimii. Şi ne-am dus acasă.

Bineînţeles, aici se nasc cele mai multe supărări. Dar în cazul meu, cele mai multe întrebări. Iată câteva dintre ele:

1. Ce mai caută fosilele în fotbal şi de ce nu îi pensionează nimeni?
2. De ce nu avem un lot mai valoros?
3. Cum naiba un sigur jucător al Franţei, care era rezervă, valora de două ori şi jumătate mai mult decât întregul nostru lot?
4. Când o să realizăm că nu s-a mai născut o generaţie de aur?
5. De ce mai au tentacule influente băieţii ăia din puşcării condamnaţi pentru transferuri?

Dar, mai ales, când o să realizăm că abia acum sportul reflectă, într-un final, starea naţiei şi a neamului? Da, poate e ca un dos de palmă. În Roma antică era o vorbă: pâine şi circ. Aia avea nevoie populaţia ca să nu facă nasol şi să înceapă să ardă nobili în plină stradă.

Distracţie. Cuvânt care, probabil, tot pe acolo îşi are originea. Distracţie sau distragere de la realitate, greutăţi şi neajunsurile cotidiene. La noi nu se mai aplică. Tocmai de aia, zic eu, cineva ar trebui să fie pedepsit pentru treaba asta. Nu mă refer aici la demisia lu’ nea Puiu, care, oricum e o formalitate ieftină.

Ca să lămuresc şi nelămurirea de mai sus, da. Asta ne e reflexia realităţii. Echipa asta. Într-un final, fotbalul românesc se aliniază cu aspectul şi eficienţa ţării. Gata cu generaţii de aur, cu veselii fabricate de comunişti. Mediocritatea în care zace ţara se reflectă acum şi în prima reprezentativă. Altfel spus, suntem la fel de eficienţi în educaţie, igienă, salarizare, orice… pe cât de eficientă e Naţionala în fotbal.

Uşor, uşor cu mândria pe scări! Nu e greşit să te mândreşti cu ţara ta. Chiar nu e. Dar, înainte de toate, trebuie să ai cu ce să te mândreşti. Iar de vreo 27 de ani, la noi e loc doar de critică, pentru că noi, poporul, n-am mai excelat în nimic. Pe cât erau comuniştii de greţoşi cu realizările lor artificiale (gen mutatul unui bloc pe role cu tot cu oameni în interior), pe atât erau de habotnici cu ce-şi propuneau. Ştiau una şi bună şi îi dădeau înainte.

Acum nu-şi mai face nimeni partea şi, dintr-un popor harnic, în două generaţii am ajuns nişte puturoşi. Dar suntem şi ai naibii de ofensaţi când ni se spune că suntem ruşinea Europei, de parcă au băncile datorie la noi.

De aia, zic eu, e cazul să ne ruşinăm. Pentru că mândra naţională e cel mai mare duşman al nostru, al progresului şi evoluţiei noastre ca neam. În loc să găsim idei şi soluţii pentru viitor, ne agăţăm de trecut, de o Nadia, un Ilie şi un Gică mai bătrâni decât părinţii noşti, care au făcut performanţă acum atât de mult timp, încât nici nu mai sunt relevanţi ca etaloane nicăieri şi pentru nimeni.

Zic eu că mândria asta naţională ar trebui înlocuită cu ruşine naţională. Poate, poate am pune privirea în pământ şi am trece la treabă, ca peste patru ani să batem noi Albania, măcar la fotbal.