Amintirile lui David Croitor: admiratorii (prima parte)

scris de David Croitor
în Opinii
5 iul. 2016
5 iul. 2016, ora 18:41

Anul 1973 a fost anul în care a avut loc transformarea mea din ţăran în domn, sau cel puţin aşa speram să se întâmple. Terminasem şcoala generală la Liteni şi pentru că învăţasem cât de cât bine, fiind bunicel spre bun, părinţii au hotărât că ar fi cazul să mă dea la şcoală în „târg” la liceu. Nu era atât hotărârea lor, cât a unora dintre profesorii mei care spuneau despre mine ca „promit” şi că ar fi păcat de mintea mea s-o las în paragină.

Eu personal nu-mi băteam capul cu chestii din astea, eram doar bucuros că terminasem şcoala şi aş fi vrut să merg la oraş, nu pentru că nu mai puteam eu de dragul liceului, ci pentru că doream să plec de acasă şi să scap de prăşit la colectiv, de căruţă cu cai, de vacă şi în general de prostimea din vecini, cu alte cuvinte voiam cu orice preţ să mă fac domn.

Bineînţeles că fusesem informat că dacă aş deveni licean asta ar fi o treabă nemaipomenită pentru cineva care venea de la o şcoală uitată de lume şi de la care până atunci nu se auzise să mai fi intrat cineva la liceu, şi încă la Suceava, iar dacă au fost câţiva aceştia oricum puteau fi număraţi pe degetele de la o singură mână.

david_croitor_pictura

Într-una din zile tata, parcă mai hotărât decât mine, se urcă pe motocicletă şi pleacă la Suceava să se intereseze despre ce-i vorba cu admiterea la „şcolile cele înalte”. Întors acasă seara din oraş, ne adunăm cu toţii într-o cameră şi punem ţara la cale, discutăm despre cum ar fi dacă aş lua admiterea, ce-ar zice lumea, cine s-ar zgâria de invidie, cine s-ar bucura, şi aşa mai departe…Când am auzit că poţi fi invidiat pentru asta, atunci chiar că mi s-a aprins un beculeţ şi s-a strecurat pe nesimţite în mine o ambiţie fără margini, eram de neoprit.

Gata, plec la liceu fie ce-o fi! Liceul la care am fost înscris era unul de tip industrial cam de mâna a doua, dar eu nu ştiam asta, cu profiluri tehnice şi de construcţii, iar tata m-a „dat” la prelucrări prin aşchiere pentru că a auzit el de la cineva că-i de mare, mare viitor, deşi nici eu şi nici el nu aveam nici cele mai vagi cunoştinţe despre ce-i vorba şi ce anume urmează să aşchiez eu după ce termin şcoala. Tot tata spunea, ca să mă încurajeze, că până la urmă nu contează cum se numeşte profilul, liceu să fie.

Una-i să apari prin sat şi să spui că eşti la liceu, nu contează de care, că şi aşa ţăranii nu pricep nimic, şi alta-i să te duci direct pe un şantier la lopată şi să te ştie toată lumea de salahor… Bună treabă, îmi zic, deci la liceu cu mine cu orice preţ, să le-arăt eu!! Tot în acele zile fierbinţi, în care urma să aibă loc examenul scris şi oral, plimbându-mă aiurea pe o stradă din Suceava, mă întâlnesc cu un băiat din Liteni, mai mare ca mine cu un an, îmbrăcat într-un costum albastru de premilitară şi care avea pe braţul stâng o matricolă pe care scria „Şcoala profesională” nu ştiu care.

Ne salutăm, dăm mâna ca bărbaţii, după care el mă întreabă ce caut prin oraş şi ce hram port, la care eu îi răspund că am venit să dau la liceu. Tipul se uită la mine pieziş şi-mi spune direct: ce eşti prost, bă, să dai la liceu, mai bine dă şi tu la o profesională, te alegi cu meserie, ai banii tăi, n-ai treabă cu nimeni. Văzând că băiatu’ trage din ţigară ca oamenii serioşi şi pare stăpân pe ceea ce spune, încep să-l cred, chiar să-l privesc cu respect şi ca urmare să mă îndoiesc cu privire la faptul că o fi sau n-o fi bine să dau la liceu.

După ce ne-am despărţit mi-am adus aminte că tipul fusese un elev slab de tot la învăţat, cu probleme serioase la purtare, şi totuşi nu puteam să-mi explic cum de unul ca el o să ajungă profesor şi eu, care am învăţat bine, să ajung doar muncitor calificat, cu categoria a doua, ce-i drept, asta bineînţeles dacă intram şi dacă terminam liceul. Când am povestit treaba asta cuiva dintre viitorii mei colegi orăşeni, candidaţi şi ei ca şi mine, au râs pe rupte pe seama mea, deoarece eu până atunci crezusem că şcoala profesională scoate profesori.

În fine, cam cu această impresie am intrat eu în rândul liceenilor, căci până la urmă am luat examenul cu medie mare şi cu bursă, fiind chiar al treilea pe lista din 36 admişi, iar cei doi din faţa mea fiind unul un băiat de ingineri, al doilea o fată de maior de armată, iar pe locul trei eu, ţăran original tuns zero, cu pantaloni de doc şi cu tenişi din Liteni. De la început am creat printre colegi o impresie proastă de tolomac, neadaptat şi timid, neîncrezător şi complexat de faptul că veneam de la ţară.

Chiar dacă am intrat cu medie mare, lucru care m-ar fi propulsat ca imagine suficient ca să fiu respectat cât de cât, nu am reuşit să mă impun din mai multe puncte de vedere şi anume: unu: eram slăbănog şi aveam un semn la buza de sus, ceea ce atrăgea batjocura colegilor care n-au întârziat să mă strige pe unde apucau „buză de iepure”, doi, prima notă pe care am luat-o a fost un 3 (trei) la fizică, şi trei: nu-l puteam zice pe R, ceea ce era un handicap mai ales atunci când ar fi fost momentul să spun şi eu un banc sau să fac o glumă, asta aşa ca să fiu şi eu perceput ca băiat de gaşcă. Aşadar starea sufletească în care mă găseam la acel moment era una mai mult decât jalnică, practic îmi venea să-mi plâng de milă, nu alta.

Timpul trecea, elevii erau veseli, aproape toţi băieţii îşi „trăseseră” prietenă sau poate se lăudau numai, cert este că eu nici nu îndrăzneam să mă gândesc la aşa ceva, deşi începusem să mă îndrăgostesc prosteşte încă de pe la 10 ani, aşa că aveam ceva experienţă teoretică, ca să zic aşa. Cât despre colegele mele (cinci la număr, iar băieţi vreo 25), nici nu se punea problema să mă uit la vreuna deoarece încă din primele zile au fost „confiscate” de băieţii din anul trei, îndeosebi cei de la profesională, pentru că se dădeau mari jmecheri, ei nu umblau cu uniforma ca noi, cei de la liceu, aveau evazaţi de 40 de centimetri, oleacă de pleată şi nu stăteau niciodată la rând la cantină, fapt care impunea frică şi respect, iar bietele fetiţe dintr-a noua erau în limbă după ei. Asta e viaţa, mi-am zis, resemnându-mă, fiecare cu soarta lui.

Văzând cam încotro o iau lucrurile, am început să mă închid în mine şi să-mi găsesc alinarea în desen. Toată ziua stăteam şi desenam, dar nu arătam nimănui, deoarece mă gândeam că în mod sigur şi ăsta ar fi un motiv de băşcălie pentru colegi, aşa că preferam să desenez doar pentru mine. Între timp m-am înscris la biblioteca oraşului pentru că-mi plăcea să citesc orice-mi cădea la mână, însă cu timpul am văzut că acolo se găsesc şi cărţi cu picturi, nu ştiam că se numesc albume, fapt care m-a determinat să iau şi aşa ceva să studiez în sala de lectură pentru că albumele nu se dădeau acasă.

Nicio problemă, mi-am zis, după ore stau la bibliotecă şi citesc, desenez şi totul o să fie bine. Am început să vin cu blocul de desen şi desenam după ilustraţii, la început peisaje, apoi portrete până am ajuns inevitabil la nuduri. Ei, când am ajuns la acest subiect, tabu pentru mine, nu ştiam ce să fac, oare să desenez vreun nud sau nu, asta era dilema mea. Cu timpul însă am prins curaj, astfel că făceam întâi un peisaj, aşa, de ochii lumi, apoi un portret, tot de ochii lumi, pentru că mai veneau cititori şi se uitau la ceea ce fac, apoi am început să trec subtil la nuduri.

Le făceam ca poza, cel puţin aşa-mi spuneau unii dintre privitorii de ocazie din sală. Am stat în bibliotecă luni la rând, am umplut câteva blocuri din alea mari cu desene, până într-o zi, când o bibliotecară n-a mai vrut să-mi dea cărţi deoarece, zicea ea, şi asta public, oi fi vreun pervers care vine la bibliotecă numai ca să se uite la femeile dezbrăcate din albume.

Nu ştiam ce înseamnă pervers, dar am intuit că n-avea cum să fie ceva de bine, aşa că m-am pleoştit cu totul. Lovitura a fost grea nu pentru că bibliotecara n-ar fi avut dreptate cam zece la sută, recunosc, ci pentru că a spus-o public şi m-a făcut de râs în mijlocul celor care începuseră să mă aprecieze pentru talent, cel puţin aşa spuneau ei de câte ori priveau un desen.

Devenisem pe nesimţite un fel de vedetă a sălii de lectură pentru că unii veneau acolo, mi-au mărturisit, doar ca să vadă ce am mai făcut nou. Am înghiţit găluşca şi mi-am zis că e în regulă, toate au un sfârşit, iar sfârşitul unui lucru poate fi începutul altuia, aşa că indiferent ce va fi eu voi merge înainte. De atunci o bună bucată de vreme n-am mai călcat prin biblioteca, însă în timpul cât am desenat acolo îmi făcusem lecţiile exersând după maeştri, ceea ce a fost un mare câştig pentru ceea ce aveam să fac mai târziu. Practic aceea a fost şcoala mea de desen pe care am ”absolvit-o” în şase luni, ca şoferii.

Mulţi din colegii mei au aflat că „am talent” şi cu asta m-am mai reabilitat în ochii lor, însă era cam târziu deoarece a început să nu mă mai intereseze părerea lor, aveam deja o altă lume, alte preocupări, alte priorităţi, alt orizont. Nu mai umblam după simpatia lor, nu voiam să cresc în ochii lor, nu mai voiam nimic de la ei, în mine începuse să ardă flacăra pasiuni pentru desen şi asta îmi dădea o stare de bucurie de nedescris, astfel încât aproape tot timpul schiţam câte ceva, uneori chiar şi în timpul cursurilor de Rezistenţa Materialelor, Scule Dispositive şi Verificatoare sau alte materii tâmpite de genul acesta.

Atunci am ştiut sigur că voi fi pictor, simţeam asta în toate celulele, fiecare moleculă din mine desena şi cânta de bucurie, însă păstrăm secretul acesta doar pentru mine, ar fi fost o erezie să spun asta profesorilor, dar mai ales părinţilor care aşteptau de la mine să devin un bun strungar „folositor societăţii” şi care să lucreze în trei schimburi în uzinele şi fabricile patriei. Ei, n-a fost să fie, patria pierzând astfel un mare strungar, ca apoi, mai târziu, peste ani, să piardă toată fabrica.

Cât despre liceu, continuam să învăţ, dar fără tragere de inimă, nefiind interest absolut deloc de ceea ce studiam. Ajunsesem să urăsc şcoala, însă nu aveam alternative, trebuia să rezist şi să îndur tot felul de bazaconii despre turnarea fontei şi a oţelului, conţinutul de carbon, organizarea muncii, socialism multilateral, profesorul Panaite de la Economie politică, cel care fusese tractorist şi care acum devenise spaima liceului debordând de prostie.

Va urma!

Scrie un comentariu la articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.